MEDITAŢII

Cartea IV: Despre Taina sfîntului altar

Capitolul XI

CÎTĂ NEVOIE ARE SUFLETUL CREDINCIOS
DE TRUPUL LUI CRISTOS ŞI DE CUVÎNTUL SFINTELOR SCRIPTURI

Glasul ucenicului

1. O preadulce Isuse, nespusă-i desfătarea sufletului evlavios atunci cînd se ospătează cu tine la sfînta Masă: căci hrană-i eşti Tu însuţi, cu însuşi trupul tău, iubit mai presus decît totul, dorit mai presus de orice alt dor al inimii! Ce plăcut ar fi să pot şi eu vărsa lacrimi fierbinţi în faţa ta, să spăl, ca Sfînta Maria Magdalena, cu lacrimile mele picioarele tale. Dar unde-i evlavia aceasta? Unde-i izvorul lacrimilor sfinte? Desigur, înaintea ta şi a sfinţilor tăi îngeri, inima mea ar trebui să se lase mistuită de flăcările dragostei, să plîngă de bucurie; într-adevăr, aici, în Sfînta Taină, eşti de faţă cu adevărat, oricît de adînc învăluit sub chipul Tainei.

2. Ochii mei nu ar avea puterea să te privească în ochi, precum eşti în adevărata strălucire a luminii tale dumnezeieşti; şi nici chiar lumea întreagă nu ar putea suferi străfulgerarea slavei şi măririi tale, Doamne. Pentru că doreşti să-mi cruţi neputinţa, te ţii ascuns sub vălul acestui Sacrament. Cred cu adevărat că eşti aici înaintea mea, Tu cel căruia îngerii i se închină în ceruri; dar eu te văd cu ochii credinţei, în timp ce ei te pot privi faţă în faţă, fără nici un acoperămînt. Mă mulţumesc, precum se cade, cu lumina adevăratei credinţe, în ale cărei raze înaintez mai departe pe acest drum, pînă cînd va răsări ziua strălucirii veşnice, iar nălucirile umbrei vor asfinţi pentru totdeauna. Cînd va veni ceea ce-i desăvîrşit (1 Cor 12, 10), Sfintele Taine vor înceta, căci fericiţii din ceruri nu vor mai avea nevoie de tămăduirea Sacramentelor; ei se vor desfăta fără sfîrşit înaintea feţei lui Dumnezeu, privindu-i mărirea în ochi; şi, sorbind din nemărginirea luminii nenăscute, vor putea gusta Cuvîntul lui Dumnezeu făcut trup, aşa cum a fost dintotdeauna şi aşa cum, în vecii vecilor, nestrămutat rămîne.

3. Gîndind la toate aceste lucruri minunate, orice mîngîiere spirituală de-aici ajunge să mi se pară searbădă şi anostă: într-adevăr, atîta timp cît nu pot vedea pe Domnul meu, fără oprelişte, în toată slava lui, nimic din ceea ce văd cu ochii, nimic din ceea ce îmi aud urechile, nimic pe această lume nu poate avea pentru mine vreun preţ. Martor eşti, Doamne, că nimic pe acest pămînt nu mă poate mîngîia, nici o făptură nu-mi poate astîmpăra dorul, decît Tu singur, Dumnezeul meu, pe care rîvnesc să te pot privi cu nesaţ în veci. Dar aceasta nu e cu putinţă cît timp mă aflu în starea aceasta de om muritor. Tocmai de aceea, trebuie să mă resemnez şi să aştept cu mare răbdare, supunîndu-mă pe mine însumi şi toate dorinţele mele voinţei tale. Într-adevăr, şi sfinţii tăi, Doamne, cei care de pe-acum se desfată cu tine în ceruri, cît timp au trăit pe pămînt şi-au dus zilele în credinţă şi răbdare neclintită, aşteptînd venirea slavei tale. Cred şi eu tot ceea ce au crezut ei; nădăjduiesc în tot ceea ce au nădăjduit şi ei; am încredinţarea că, prin harul tău, voi putea la rîndul meu ajunge acolo unde au ajuns ei. Pînă atunci, întărit pe această cale de pildele sfinţilor, paşii mei să fie călăuziţi de credinţă. Îmi vor fi, de asemenea, de ajutor, cărţile sfinţilor, ca reazem şi oglindă a vieţii şi, mai presus de orice, preasfîntul tău Trup, ca leac şi pavăză fără pereche.

4. Într-adevăr, două sînt lucrurile pe care le ştiu în primul rînd şi neapărat trebuincioase vieţii acesteia, fără de care mi-ar fi cu neputinţă să-mi duc zilele pe acest pămînt; căci, zăvorît în temniţa acestui trup, am nevoie în primul rînd de hrană şi, în al doilea rînd, de lumină. Iată de ce mie, ologului, mi-ai dat preasfîntul tău Trup, să-mi întremez puterile minţii şi ale trupului; mi-ai dăruit cuvîntul tău, candelă pentru picioarele mele (Ps 118, 105). Fără aceste două lucruri mi-ar fi cu neputinţă să trăiesc: cuvîntul lui Dumnezeu este lumina minţii mele, iar Sfînta Taină, Pîinea vieţii. Aş spune că sînt ca două mese perechi, aşezate în visteria Sfintei Biserici. Prima e masa Sfîntului Altar, avînd pe ea Pîinea sfîntă, însuşi Trupul nepreţuit al lui Cristos; cea de-a doua are pe ea Legea dumnezeiască, învăţătura sfîntă, poveţele îndrumătoare la dreapta credinţă, cea care duce fără şovăială dincolo de văluri, în Sfînta Sfintelor. Îţi mulţumesc, Doamne Isuse, lumină a strălucirii eterne, pentru acest sfînt ospăţ al învăţăturii tale pe care ai binevoit să ne-o împărtăşeşti prin gura credincioşilor tăi robi, prorocii, apostolii şi sfinţii părinţi ai Bisericii.

5. Îţi mulţumesc, Făcătorule şi Răscumpărătorule, căci pentru a mărturisi lumii întregi iubirea ta faţă de oameni ai pregătit această nepreţuită Cină, în care nu chipul Mielului, ci însuşi Trupul şi Sîngele tău ni se pun înainte spre mîncare, bucurînd astfel pe toţi credincioşii la sfîntul tău ospăţ, desfătîndu-i pe toţi cu potirul mînturii tale; aici sînt toate desfătările raiului; aici împreună cu noi se bucură sfinţii îngeri, cu singura deosebire că ei simt bucuria unei desfătări şi mai mari încă.

6. O, cît de măreaţă şi vrednică de cinste este slujba săvîrşită de preoţi la sfîntul altar: lor le este dat, prin cuvintele lor, să sfinţească Trupul Domnului slăvit, cu buzele lor să-l laude, în mîinile lor să-l ţină, în gura lor să-l ia, celorlalţi să-l împărtăşească. O, cît de curate trebuie să fie acele mîini, cît de neprihănite buzele, cît de sfînt trupul, cît de nepătată inima preotului de atîtea ori cercetate de Făcătorul însuşi a toată curăţia! De pe buzele preotului nu se cuvine să iasă decît cuvinte sfinte, cuvinte cinstite, cuvinte de bine, căci ele îl aduc pe Cristos în Sfînta Taină.

7. Ochii preotului trebuie să fie smeriţi şi sfioşi, căci privirea lor e aţintită la Trupul lui Cristos. Mîinile preotului trebuie să fie curate, înălţate la ceruri, căci degetele lor ţin pe Făcătorul cerului şi al pămîntului. De aceea într-un chip deosebit preoţilor li s-a spus, prin lege: Fiţi sfinţi, căci Eu sfînt sînt, Domnul Dumnezeul vostru (Lev 19, 2).

8. Harul tău să ne ajute, Dumnezeule atotputernice, ca noi, cei ce am primit chemarea sfintei preoţii, să-ţi putem sluji cu evlavie şi vrednicie, cu cuget limpede şi cu sufletul curat. Iar dacă nu sîntem în stare să trăim, aşa cum s-ar cădea, în neprihănire, dă-ne măcar harul să putem, în duhul smereniei, să deplîngem răul pe care-l săvîrşim şi să ne întărim hotărîrea de a-ţi sluji, cel puţin pe viitor, cu mai aprinsă rîvnă.