MEDITAŢII

Cartea IV: Despre Taina sfîntului altar

Capitolul V

DESPRE MAREA VREDNICIE
A SFINTEI TAINE ŞI A STĂRII PREOŢEŞTI

Vocea Domnului iubit

1. Chiar dacă ai avea parte de neprihănirea îngerilor şi de sfinţenia lui Ioan Botezătorul, tot nu ai fi vrednic să primeşti şi să atingi această sfîntă Taină. Căci nu datorită vredniciei omeneşti s-a dat omului harul de a sfinţi şi ţine în mîini preasfîntul Sacrament al lui Cristos şi de a se împărtăşi din hrana îngerească. Necuprinsă Taină şi mare vrednicie a fost încredinţată preoţilor, atunci cînd li s-a dat ceea ce nici măcar îngerilor nu le este îngăduit. Singuri preoţii hirotoniţi după rînduiala Bisericii au primit puterea de a sluji şi de a consacra Trupul lui Cristos. Preotul, deci, e slujitorul lui Dumnezeu; el se foloseşte de chiar cuvîntul lui Dumnezeu, din porunca şi prin aşezămîntul lui Dumnezeu însuşi; Dumnezeu, aşadar, este marele şi cel dintîi făptuitor nevăzut, cel la a cărui voinţă toate sînt supuse şi de a cărui poruncă ascultă toate.

2. Prin urmare, privitor la această atît de sfîntă şi de minunată Taină, se cade, înainte de toate, să-ţi pui credinţa în Dumnezeu cel atotputernic, ferindu-te de a te bizui pe ceea ce ţi-ar spune simţurile sau alte semne, la îndemîna pipăitului sau a vederii tale scurte: ci cu teamă şi cu nespusă cuviinţă apropie-te de Sacramentul Altarului. Adu-ţi aminte cine eşti şi gîndeşte-te a cui slujbă a fost încredinţată de episcop mîinilor tale la hirotonire. Eşti preot: ai fost sfinţit cu această menire; ţine seamă mereu şi nu pierde din vedere niciodată că trebuie, cu credinţă şi evlavie, să-i aduci lui Dumnezeu jertfă la timpul potrivit, dovedind purtare fără de cusur întru toate. Povara ta n-a fost uşurată ci, dimpotrivă, eşti acum constrîns de prevederile unei rînduieli mai aspre încă, ţinut să tinzi către o treaptă de sfinţenie mai înaltă încă. Preotul, într-adevăr, e hărăzit să poarte în sufletul său podoaba tuturor virtuţilor, dînd tuturor celorlalţi pilda unei vieţi creştineşti frumoase. Nu ca ale omului obişnuit trebuie să fie purtările sale, nu pe cărările omului de rînd trebuie să-l poarte paşii, ci pe calea regească a îngerilor din ceruri şi a bărbaţilor desăvîrşiţi de pe acest pămînt.

3. Înveşmîntat în odăjdiile sale, preotul e locţiitorul lui Cristos, chemat să se roage lui Dumnezeu cu umilinţă şi stăruinţă multă, şi pentru sine şi pentru popor. Pe piept, în faţă, ca şi pe umeri, în spate, veşmîntul său poartă acelaşi semn al crucii lui Cristos, ca o aducere aminte a patimilor Domnului. Ca, privind crucea din faţă, să-şi amintească singur de drumul pe care, cu rîvnă şi sîrguinţă, trebuie să păşească neabătut înainte. Pe spatele odăjdiilor, acelaşi semn al crucii aminteşte de purtarea cu răbdare, pentru numele lui Dumnezeu, a poverii de împotriviri, aruncată pe umerii lui de ceilalţi. În faţă, preotul îşi poartă crucea ca să-şi plîngă păcatele; în spate, ca, plin de compătimire şi bunătate, să plîngă şi pentru păcatele altora, fără a uita vreodată că e mijlocitor între Dumnezeu şi omul păcătos; ca să nu istovească niciodată în rugăciune şi Sfînta Jertfă pînă nu dobîndeşte harul şi milostivirea Domnului de sus. Ori de cîte ori preotul slujeşte la sfîntul altar, el aduce lui Dumnezeu cinste, îngerilor bucurie, pildă temeinică Bisericii, ajutor celor vii, odihnă celor răposaţi, pe sine însuşi făcîndu-se părtaş la zestrea tuturor acestor bunuri.