MEDITAŢII

Cartea IV: Despre Taina sfîntului altar

Capitolul I

CU CÎTĂ CUVIINŢĂ
SE CADE SĂ NE APROPIEM DE CRISTOS
ÎN SFÎNTA ÎMPĂRTĂŞANIE

Glasul ucenicului

1. Acestea sînt chiar cuvintele tale, Cristoase, adevărule veşnic, chiar dacă nu le-ai rostit o dată, chiar dacă n-au fost aşternute laolaltă pe aceeaşi filă a Cărţii. Şi pentru că au fost rostite de gura ta şi pentru că sînt adevărate, nu pot decît să le primesc cu toată recunoştinţa şi credinţa. Sînt ale tale, căci de pe buzele tale au ieşit întîia oară; sînt, însă, totodată, ale mele, căci pentru mîntuirea mea le-ai spus. Le primesc cu toată bucuria şi le culeg din gura ta, să-mi rămînă întipărite cît mai adînc în inimă. Asemenea cuvinte, pline de atîta dulceaţă, bunătate şi dragoste sînt pentru mine un imbold; dar vai, păcatele mele mă înspăimîntă, conştiinţa mea pătată îngheaţă înaintea unor taine atît de mari. Dulceaţa cuvintelor tale mă îmbie, dar povara lipsurilor şi scăderilor mele mă ţine locului.

2. Îmi porunceşti să mă apropii fără teamă, dacă vreau să am parte cu tine; mă chemi să primesc hrana nemuririi, dacă ţin să dobîndesc viaţa şi slava veşnică. Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi dărui întremare (Mt 11, 28). O, dulce şi inimos cuvînt pentru urechea păcătosului, această chemare prin care Tu, Doamne Dumnezeul meu, pofteşti pe cel sărac şi nevoiaş să se împărtăşească cu Trupul tău preasfînt. Dar, Doamne, cine sînt, să îndrăznesc să mă apropii de tine? Cerul şi cerul cerurilor nu te încap (3 Rg 8, 27); şi Tu spui: Veniţi la mine toţi (Mt 11, 28)!

3. Ce vrea să zică această dulce bunăvoinţă, această atît de prietenească şi călduroasă chemare? Cum voi cuteza oare să mă apropii şi să vin, cînd nu ştiu să fi făcut vreodată vreun bine care să mă îndreptăţească să cutez? Cum, Doamne, să te primesc în casa mea, eu care, atît de des, am adus jignire blîndului tău chip? Îngerii şi arhanghelii ţi se închină, sfinţii şi toţi drepţii se tem de tine, dar tu spui: Veniţi la mine toţi! Cine-ar putea crede într-o asemenea chemare, dacă Tu însuţi nu ai fi rostit-o? Şi dacă n-ai fi poruncit Tu însuţi, care om de pe lume ar cuteza să se apropie?

4. De zece ori cîte zece ani a stat şi a trudit un bărbat drept, Noe, la facerea corăbiei sale, şi asta doar ca să se poată mîntui pe sine şi pe ai săi cîţiva; dar eu, ce să spun despre mine? Cum oare, într-un singur ceas, m-aş putea pregăti spre a primi aşa cum se cuvine pe însuşi Făcătorul lumii? Marele tău slujitor şi apropiatul tău prieten, Moise, a ales pentru chivotul legii un lemn nesupus putreziciunii, îmbrăcîndu-l cu aurul cel mai curat, doar pentru a aşeza înlăuntrul lui tablele Legii; ce voi spune despre mine, făptură supusă putregaiului? Cum voi îndrăzni oare, cu atîta uşurinţă, să te primesc în sînul meu pe tine, Dătătorul Legii şi Ziditorul însuşi al vieţii? Solomon, cel mai înţelept dintre regii lui Israel, a stat şi a înălţat vreme de şapte ani templul măreţ, zidit spre lauda numelui tău; ca, la sfîrşit, opt zile în şir, să serbeze sfinţirea locaşului, aducîndu-ţi o mie de jertfe de împăcare, în sunete de trîmbiţe şi în cîntări de veselie, purtînd în cele din urmă sfîntul chivot al Legii la locul pregătit; ce să spun eu, nefericitul, cel mai sărac şi nevoiaş dintre oameni? Cum să te primesc în casa sufletului meu, cînd abia mă dovedesc în stare să petrec o singură jumătate de ceas în adevărată reculegere? Măcar dacă, o singură dată, aş fi putut-o face vredniceşte!

5. O, Dumnezeul meu, cîte nu s-au străduit să facă acei oameni plini de sfinţenie, ca să-ţi fie pe plac! Şi vai, cît de puţin mă dovedesc eu însumi în stare să fiu la înălţime! Cît de scurt e timpul consfinţit de mine pregătirii pentru sfînta Împărtăşanie! Cît de greu izbutesc să mă adun cu gîndul aşa cum s-ar cuveni şi cît de rar mă scutur cu desăvîrşire de toată risipirea cugetului! Nici o îndoială că, înaintea Dumnezeirii tale mîntuitoare, nu s-ar cuveni să se ivească în mintea mea nici bănuiala vreunui gînd nepotrivit, nici umbra fugară a vreu-nei alte făpturi: căci oaspetele pe care mă pregătesc să-l primesc nu este Înger, ci Domnul însuşi şi Stăpînul îngerilor.

6. Pe de altă parte, ca de la cer la pămînt e depărtarea dintre chivotul Legii, cu tot ceea ce se cuprindea în el, şi preacuratul tău Trup, cu virtuţile lui negrăite; depărtarea dintre vechile jertfe ale Legii, închipuind pe cele viitoare, şi jertfa sfîntă şi adevărată a Trupului tău, împlinire a tuturor jertfirilor din vechime.

7. Atunci de ce nu mă înflăcărez mai mult în faţa fiinţei tale, vrednice de atîta înaltă cinstire? De ce nu mă pregătesc cu mai multă sîrguinţă pentru primirea Sfintei Împărtăşanii, atunci cînd ştiu cu cîtă evlavie şi osîrdie sfinţii patriarhi şi proroci din vechime - pînă şi regii şi vechii domnitori - cu întreg poporul lor, s-au apropiat de slujbele lăcaşului tău preasfînt?

8. Preaevlaviosul rege David tresălta cu toată rîvna puterilor sale înaintea chivotului lui Dumnezeu, aducîndu-şi aminte de toate binefacerile cîndva revărsate de tine asupra sfinţilor patriarhi; cîte lăute şi goarne, cîte ţitere şi fluiere n-a pus el să cînte, cîţi psalmi n-a întocmit şi rînduit, ca să fie cîntaţi cu bucurie; cîte cîntări ca acestea n-a zis el însuşi chiar din ţiteră şi din gură, insuflat de darul Duhului Sfînt; căci el e cel care a învăţat poporul lui Israel să înalţe din toată inima cîntări către Domnul şi să-i cînte într-un singur glas, zi de zi, binecuvîntări şi laude. Dacă pe vremea aceea atîta evlavie şi rîvnă sfîntă avea în suflet poporul lui Israel faţă de laudele Domnului, faţă de chivotul Legii, cîtă evlavie şi sfîntă proslăvire ar trebui să aducem noi înşine şi întreg poporul creştin de astăzi, faţă cu preasfîntul Sacrament al Împărtăşaniei, înaintea Trupului dumnezeiesc al lui Cristos!

9. Mulţi nu pregetă să alerge, te miri unde, să vadă moaştele unor sfinţi şi toţi se minunează la auzul faptelor săvîrşite de aceştia; ei cercetează cu uimire măreţele biserici, sărută cu evlavie oasele acestor sfinţi păstrate în racle de aur şi învelite în mătase. Dar iată, Tu însuţi, Doamne, eşti de faţă aici în altar, Tu, Dumnezeul meu, mai sfînt decît toată sfinţenia sfinţilor tăi robi, Tu, Ziditorul tuturor oamenilor şi Stăpînul îngerilor. Atunci cînd se apropie de sfintele moaşte ale sfinţilor tăi, omul e îmboldit de dorinţa de a vedea în racle lucruri neobişnuite, de mirare; tocmai de aceea, puţin rod de îndreptare culeg îndeobşte cei ce bat astfel drumurile la sfintele moaşte, mai ales dacă se întreprind acestea cu inima văduvită de evlavie şi lipsită de căinţa adevărată. Dar în Sfînta Taină a altarului eşti de faţă, întreg, ca om adevărat, Tu însuţi, Doamne Dumnezeul meu, Isuse Cristoase: iată de ce, ori de cîte ori omul te primeşte cu vrednicie şi cu evlavie, rodul mîntuirii veşnice este îmbelşugat. E drept că la Sfînta Taină a altarului nu vine să-l îmboldească pe om nici dorinţa de noutate, nici vreo altă pornire uşuratică; acolo nu-i dau ghes, în nici un fel, simţurile, ci singură virtutea credinţei neclintite, nădejdea plină de evlavie şi iubirea sinceră şi curată.

10. Cît de minunat lucrezi în noi, nevăzutule Ziditor al lumii, Dumnezeule; de cîtă bunătate şi îndurare dai dovadă faţă de aleşii tăi, împărtăşindu-te lor spre cuminecare în această Sfîntă Taină! Acest lucru covîrşeşte cu adevărat toată înţelegerea omenească; mai mult decît orice, el îmbie spre tine inimile celor care te iubesc, înflăcărîndu-le de o dragoste încă şi mai mare. Adevăraţii tăi credincioşi, cei care-şi petrec zilele cu gîndul la îndreptarea vieţii lor, ei sînt aceia care culeg îndeobşte din acest Sacrament harul unei evlavii mereu mai mari şi o tot mai aprinsă dragoste de sfinţenie.

11. O, har minunat şi ascuns al acestei Taine, cunoscut doar credincioşilor lui Cristos şi faţă de care necredincioşii, ca şi cei robiţi păcatelor, rămîn nesimţitori! Prin această Taină sufletul se împăr-tăşeşte cu harul nevăzut al Spiritului tău, în om se reclădeşte virtutea pierdută, se primeneşte frumuseţea ştirbită de păcat. Atît de mare este uneori acest har al Împărtăşaniei, încît, din plinătatea rîvnei dăruite, nu numai sufletul trage folos şi împărtăşire, dar şi trupul însuşi, ale cărui puteri şubrezite sînt, uneori, prin această Taină, întremate.

12. Cît e de dureros şi vrednic de plîns faptul că, datorită lîncezelii şi lenei, nu sîntem în stare de mai multă tragere de inimă atunci cînd este vorba de a ne cumineca cu Cristos, de a ne împărtăşi cu Cel în care stă toată nădejdea şi singura scăpare a celor ce ţin să se mîntuiască! Cristos, într-adevăr, este sfinţenia şi răscumpărarea noastră; El este alinarea tuturor celor ce pribegesc pe cărările vieţii, la fel cum este bucuria veşnică a sfinţilor din ceruri. E deci foarte de plîns că atît de rari sînt cei ce se gîndesc la această Taină a mîntuirii, din care izvorăşte bucuria cerului şi viaţa lumii. Cît de mare-i orbirea şi învîrtoşarea inimii omeneşti, nesimţitoare înaintea unui dar atît de necuprins, pe care, tocmai prin zilnică cercetare, omul ajunge, uneori, să nu-l mai preţuiască de fel!

13. Dacă Taina acestui sfînt Sacrament s-ar săvîrşi doar într-un singur loc pe lume, de către un singur preot, cu cît dor ar alerga credincioşii spre acel loc, la acel preot al lui Dumnezeu, spre a vedea minunea împlinindu-se şi spre a se împărtăşi din dumnezeieştile Taine! Dar iată, preoţi sînt astăzi mulţi pe lume şi Cristos se jertfeşte pe altarele bisericilor răspîndite pe întregul pămînt, ca darul şi dragostea lui Dumnezeu faţă de om cu atît să se vestească mai mult, cu cît e mai întinsă de-a lungul şi de-a latul lumii săvîrşirea Sfintei Liturghii. Îţi mulţumesc, bune Isuse, Păstorule veşnic, care te-ai îndurat să ne ospătezi pe noi, sărmanii surghiuniţi, cu scumpul tău Trup şi Sînge, chemîndu-ne cu gura ta la împărtăşirea acestor Taine: Veniţi la mine, voi toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi dărui întremare (Mt 11, 28)!