MEDITAŢII

Cartea III: Despre mîngîierea lăuntrică

Capitolul LII

OMUL SĂ NU SE SOCOATĂ VREDNIC DE MÎNGÎIERE,
CI MAI CURÎND DE PEDEPSIRE ŞI OSÎNDĂ

1. Doamne, pentru că nu sînt vrednic de mîngîierea ta şi nici de vreo altă alinare sufletească, drept eşti ori de cîte ori mă laşi în părăsire şi goliciune. Chiar dacă aş fi în stare să vărs o mare de lacrimi pentru păcatele mele, şi încă n-aş fi vrednic de dezmierdările tale. Iată de ce nu mi se cuvine decît pedepsire şi mustrare, căci team jignit şi vătămat, iar păcatele mele sînt nenumărate. După o drept cumpănită judecată, nu aş fi aşadar vrednic nici măcar de cea mai mică mîngîiere. Iată însă că Tu, mult milostive, preabune Dumnezeule, care nu vrei moartea făpturilor tale, spre a arăta bogăţia dărniciilor tale în vasele milei, te înduri să dai alinare slujitorului tău, mai presus de orice închipuire omenească, deşi el nu se face vrednic de acest lucru. Căci alinările tale nu sînt ca vorba goală ieşită din gura oamenilor.

2. Ce am făcut eu oare, Doamne, ca să-mi împărtăşeşti un strop din mîngîierea ta cerească? Nu-mi amintesc să fi făcut vreun lucru bun, ci, dimpotrivă, mă ştiu mereu atras către păcate, mereu lăsător în îndreptarea vieţii mele. Acesta-i adevărul şi nu-l pot tăgădui. Dacă aş spune altceva, tu Doamne, te-ai ridica împotrivă şi nimeni pe lume nu ar putea să-mi ia apărarea. Pentru păcatele mele m-am făcut vrednic de un singur lucru: de focul iadului, pentru vecie. În adevăr, mărturisesc că sînt vrednic de batjocură şi de dispreţ, şi nu s-ar cădea să mă număr între slujitorii tăi. Şi oricît de greu ar fi, în numele adevărului, împotriva mea voi mărturisi păcatele mele, ca astfel să pot mai lesne cere şi dobîndi mila ta.

3. Dar ce să spun, copleşit cum sînt de vinovăţie şi ruşine? Gura mea nu poate rosti decît atît: am păcătuit, Doamne, am păcătuit; fie-ţi milă de mine şi iartă-mă. Lasă-mă puţin, să pot să-mi vin în fire, mai înainte de a pleca spre a mă întoarce în ţinutul beznei, acoperit de umbra morţii (Iov 10, 20. 21). Şi ce-mi ceri Tu mie, vinovatul şi păcătosul bicisnic, decît să fac pocăinţă şi să mă umilesc pentru păcatele mele? Nădejdea iertării se naşte din adevărata părere de rău şi din smerenia inimii; astfel amuţesc mustrările de cuget, harul pierdut e dobîndit din nou, omul află o pavăză împotriva mîniei viitoare şi sufletul pocăit primeşte de la Dumnezeu sărutul împăcării.

4. Smerita îndurerare pentru păcatele săvîrşite e o jertfă plăcută ţie, Doamne, cu o mireasmă mai dulce ca tămîia. Aceeaşi pocăinţă e totodată mirul scump care ţi-a fost turnat pe sfintele tale picioare Isuse, căci nu ai urgisit niciodată o inimă frîntă şi smerită (Ps 50, 19). Pocăinţa este locul scutit, la adăpost de faţa mînioasă a vrăjmaşului. Ea curăţă şi spală tot ceea ce, altminteri, ar fi pîngărit şi pătat.