MEDITAŢII

Cartea III: Despre mîngîierea lăuntrică

Capitolul XXXI

DOAR TRECÎND DINCOLO ŞI MAI PRESUS
DE ORICE FĂPTURĂ SUFLETUL ÎŞI POATE GĂSI ZIDITORUL

1. Doamne, de cît har aş avea nevoie ca să pot străbate pînă acolo unde nici o făptură să nu mai fie în calea mea o piedică! Într-adevăr, cît timp ultimul fleac e gata să mă ţină locului, cum aş putea să-mi iau nestînjenit zborul către tine? Pe drept rîvnea psalmistul: Cine-mi va da mie aripi de porumbel, şi voi zbura şi mă voi odihni (Ps 54, 7)?! Ce poate fi mai limpede şi mai paşnic decît lumina unui ochi lipsit de orice vicleşug? Şi ce-ar putea fi mai slobod de încătuşare decît inima celui care nu pofteşte la nimica pămîntesc? Iată de ce omul trebuie să treacă dincolo de făptură, dezlipindu-se chiar şi de sine însuşi cu totul; să poată sta cu sufletul la înălţime, în acel loc de unde să se poată singur convinge că Ziditorul a toată făptura nu suferă asemănare cu nimeni. Cine nu se leapădă de toată făptura, n-are cum să-şi înalţe mintea nestînjenit spre cele dumnezeieşti. Nu alta e pricina pentru care atît de rar se întîlnesc suflete cu adevărat contemplative: căci puţini sînt cei în stare să se dezlipească cu totul de lucrurile şi fiinţele pieritoare.

2. E nevoie pentru aceasta de un har deosebit de mare, înălţînd sufletul, răpindu-l cumva mai presus de sine. Dacă, însă, omul nu-i ridicat sufleteşte, dezrobit de legăturile sale cu toate creaturile şi unit întru totul cu Dumnezeu, oricît de multe ar şti şi oricît de multe ar avea, toate sînt fără rost şi fără preţ. Va fi mereu neisprăvit şi mărunt omul care-şi închipuie că vreun lucru sau fiinţă pot fi mari cu adevărat, în afara unicului bine, nemărginit şi etern.
Într-adevăr tot ce nu este Dumnezeu nu înseamnă nimic şi trebuie socotit drept nimic. Şi este o mare deosebire între înţelepciunea celui evlavios, curat la suflet şi la inimă, şi învăţătura de carte dobîndită de la alţii prin citire şi studiu. Cu mult mai nobilă e învăţătura care purcede de sus, prin înrîurire dumnezeiască, decît aceea dobîndită prin osteneli şi truda voinţei omeneşti.

3. Mulţi sînt cei ce ar dori să ducă o viaţă contemplativă, dar iată, cei mai mulţi sînt prea puţin dornici să pună mîna şi să trudească pe calea ce duce într-acolo. O altă mare piedică e faptul că mulţi se opresc la semnele şi lucrurile ce încîntă simţurile, şi că prea puţini se sinchisesc de virtutea înfrînării desăvîrşite. Mă întreb ce se întîmplă, ce duh ne mînă, şi la ce jinduim, în fapt, noi cei ce ducem, aşa cum s-ar părea, o viaţă spirituală: căci prea mult ne frămîntă şi prea mare îngrijorare ne dau cele trecătoare şi lipsite de însemnătate, în vreme ce pentru cele ce privesc sufletul abia dacă mai avem timp, cînd şi cînd, să ne reculegem cu adevărat mintea şi cugetul.

4. Ce păcat şi ce durere să vezi cum, după un dram de reculegere, abia aşteptăm să ne putem risipi în afară, fără ca măcar să ne cercetăm cugetul, cumpănind cu luare aminte faptele noastre! Nu ne dăm seama unde îşi au cu adevărat izvorul simţirile şi pornirile noastre, nu deplîngem răutatea imboldurilor care ne stîrnesc şi ne mînă. Căci tot trupul s-a abătut din calea lui (Gen 6, 12) şi, iată, cum se ştie, a urmat potopul. Întrucît mai toate pornirile noastre lăuntrice sînt pătate de o asemenea stricăciune, urmează că şi faptele pornite din această rădăcină sînt, la rîndul lor, atinse de una şi aceeaşi prihană, ceea ce învederează şubrezenia şi bicisnicia inimii noastre. Din suflet curat purced roadele vieţii drepte.

5. Mereu ne punem întrebarea cîte fapte anume a săvîrşit sau îndeplinit cutare sau cutare; nu ne întrebăm însă de loc în ce spirit şi din ce virtute au izvorît faptele celuilalt. Vrem mereu să ştim dacă omul se arată a fi puternic, bogat, chipeş, destoinic sau dacă se pricepe să scrie bine, să cînte bine, să lucreze bine; dimpotrivă, dacă sufletul lui e sărac dar curat, dacă omul e răbdător şi blînd la inimă, dacă-i evlavios şi recules, acestea toate sînt întrebări care, de cele mai multe ori, nu se pun. Ochiul priveşte doar faţa din afară a omului; harul, dimpotrivă, se întoarce către cele din lăuntru. Cel dintîi cade adesea pradă uşoară amăgirii; cel din urmă pune şi sădeşte nădejdea omului în Dumnezeu, ca nici o ademenire să nu-l biruie.