MEDITAŢII

Cartea III: Despre mîngîierea lăuntrică

Capitolul XX

SĂ NE RECUNOAŞTEM SLĂBICIUNEA
ÎN FAŢA AMĂRĂCIUNILOR VIEŢII

1. Împotriva mea voi mărturisi nedreptatea mea (Ps 31, 5); voi mărturisi, Doamne, şubrezenia mea înaintea feţei tale. De cîte ori un lucru de nimic ajunge să mă descumpănească şi să mă întristeze! Iau dîrze hotărîri pentru viitor; dar, de îndată ce se iveşte o ispită cît de mică, mă pomenesc la ananghie mare. Uneori dintr-un fleac se naşte o ispită dintre cele mai puternice; ajunge, alteori, cea mai mică suflare de vînt, ca - de bine ce m-am socotit la adăpost -, să mă pomenesc ca şi răsturnat din picioare.

2. Vezi, Doamne, cît de şubred sînt şi lesne de vătămat în slăbiciunea mea. Fie-ţi milă şi smulge-mă din tină, ca să nu mă cufund (Ps 118, 157), ca să nu rămîn părăsit pînă la urmă. Aceasta mă chinuie şi mă face de ruşine înaintea ochilor tăi, să mă ştiu atît de şubred şi de neputincios împotriva patimilor. Şi chiar dacă nu consimt deplin, lupta asta mă frămîntă şi mă sfîrşeşte, căci istovitor e să-ţi duci zilele în luptă fără de oprire. Îmi cunosc cel mai bine slăbiciunea din aceea că gîndurile rele mai des îmi dau tîrcoale, şi mult mai rar mă lasă în pace.

3. Atotputernice Doamne, Dumnezeul lui Israel, pavăza sufletelor credincioase, priveşte la cazna şi durerea slujitorului tău, ajută făptura ta în tot ce întreprinde! Întăreşte-mă cu putere de sus, ca omul cel vechi şi şubrezenia cărnii să nu poată birui asupra spiritului, încă nesupus cu desăvîrşire: e lupta de zi cu zi, mereu reîncepută, împotriva aceluiaşi duşman, pînă la ultima suflare a vieţilor noastre, ţesute din lacrimi şi amărăciune. Căci vai şi amar de viaţa aceasta, pururi însoţită de umbra suferinţei, de oropsiri şi necazuri, la fiece pas pîndită de cursele vrăjmaşului! Într-adevăr, nu apucăm să răsuflăm bine după apăsarea unui necaz sau a unei ispite, că altele încep să dea năvală; mai mult chiar, nici nu încetează cu totul un val, că altele se abat fără de veste, mai puternic încă, asupra capului nostru.

4. Te întrebi, cum poate fi îndrăgită o astfel de viaţă, plină de atîta alean şi amărăciune, păscută de atîtea nenorociri şi primejdii? Cum poate fi numită viaţă, ceea ce nu conteneşte să dea naştere la urgisire şi moarte? Dar iată că omul iubeşte totuşi viaţa aceasta şi mulţi se străduiesc din răsputeri să afle desfătări în ea. Unii adesea o vorbesc de rău, recunoscînd că e amăgitoare şi plină de zădărnicii, dar nu la fel de uşor e gata omul să se despartă de ea, supus încă pintenului preaputernic al poftei şi imboldurilor trupului. E drept că unele lucruri stîrnesc plăcere, altele, dezgust şi dezamăgire. Pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii (1 In 2, 16) trag omul la iubirea lumii trecătoare; în schimb caznele şi amărăciunile venind, pe drept, la urmă, fac să încolţească în inimă sila şi lehamitea de viaţă şi de lume.

5. Şi totuşi - durere! - un fleac de desfătare învinge cît ai clipi din ochi cugetul robit încă lumii, şi el vede plăceri în ghimpele cărnii (Iov 30, 7), căci nu mai are nici ochi nici gust pentru dulceaţa lui Dumnezeu şi frumuseţea lăuntrică a virtuţii. În schimb, cei ce ştiu să dispreţuiască lumea cu totul, cei ce se străduiesc cu sîrguinţă sfîntă să-şi trăiască viaţa închinînd-o lui Dumnezeu, aceştia cunosc dulceaţa dumnezeiască, făgăduită tuturor celor ce întorc cu adevărat spatele lumii; ei ştiu cît de mare este rătăcirea acesteia şi cît de felurite chipurile amăgirilor ei.