MEDITAȚII 

Imitațiunea lui Cristos
Thomas de Kempis

achizitionare: 23.06.2003; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București

Inapoi la cuprins Cartea III: Despre mîngîierea lăuntrică

Capitolul XIV

SĂ ȚINEM SOCOTEALĂ DE JUDECĂȚILE
NECUNOSCUTE ALE LUI DUMNEZEU
ȘI SĂ NU NE ÎNFUMURĂM
CU FAPTELE NOASTRE BUNE

1. Deasupra mea aud, ca un tunet, rostirea judecăților tale, Doamne: de spaimă și înfrigurare se cutremură măduva oaselor mele, iar sufletul meu stă cuprins de fiorul groazei. Înmărmuresc gîndindu-mă că nici cerul nu-i fără prihană înaintea ta. Și dacă la îngerii tăi ai aflat strîmbătate (Iov 15, 15; 4, 18) și nu i-ai cruțat, cu mine ce se va întîmpla oare? S-au prăbușit stelele cerului; la ce m-aș putea aștepta eu, biată fărîmă de praf? Cei ale căror fapte păreau de toată lauda s-au prăvălit totuși din înalt; am văzut cu ochii mei pe cei hrăniți cîndva cu pîinea îngerilor înfruptîndu-se, la urmă, din lăturile porcilor.

2. Iată de ce nu poate fi vorba de sfințenie, Doamne, acolo unde mîna ta nu mai este. Înțelepciunea omenească rămîne fără rost cînd tu, Doamne, încetezi a sta la cîrmă. Nu aduce pricopsire nici o tărie omenească, dacă reazemul tău păstrător nu mai este. Curăția n-are cum fi sigură, lipsită de pavăza ta. Straja noastră omenească devine fără rost, nesprijinită de sfînta veghe a puterii tale. Într-adevăr, lăsați de capul nostru, ne scufundăm și ne ducem la pieire; în mîna ta fiind, ne înălțăm și avem parte de viață. Nestatornici și șubrezi sîntem, dar prin tine dobîndim putere; cădem pradă lîncezelii, dar, mulțumită ție, se reaprinde în noi freamătul făcliei vii.

3. O, cît de nepricopsit și de josnic s-ar cuveni să mă simt! Cît de puțin trebuie să prețuiesc ceea ce ar părea lucru bun în mine! Cît de adînc se cade să mă plec sub judecățile tale nepătrunse, Doamne, în adîncul cărora descopăr că sînt mai puțin decît ultima fărîmă a nimicului însuși! O, cumpănă necuprinsă! O, noian nepătruns, în care mă pierd ca un nimic în nesfîrșirea întregului! Pe ce scorniri să-mi întemeiez îngîmfarea? Pe ce s-ar putea bizui virtutea mea proprie? Strivită e orice fală deșartă sub adîncimile fără margini ale judecăților tale despre mine.

4. Ce poate fi trupul oricărui om înaintea feței tale? Nu cumva se va făli lutul față de cel care l-a plăsmuit? (Is 29, 16; 45, 9). Cum s-ar putea umple de laudă deșartă inima celui cu adevărat supus lui Dumnezeu? Lumea întreagă n-ar putea să-l facă trufaș pe cel supus adevărului veșnic; gura întregii omeniri ar fi neputincioasă, cu toate laudele ei, față de smerenia celui care și-a pus toată nădejdea în Domnul. Într-adevăr, cei ce deschid gura sînt la rîndul lor nimica: ei se vor mistui în nimic, o dată cu larma cuvintelor lor: dar adevărul Domnului rămîne în veci (Ps 116, 2).


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire