MEDITAŢII

Cartea III: Despre mîngîierea lăuntrică

Capitolul IX

TOATE SE CUVIN ADUSE
LA ROSTUL LOR ULTIM,
CARE E DUMNEZEU ÎNSUŞI

1. Dacă vrei să fii cu adevărat fericit, fiul meu, nu trebuie să uiţi niciodată că năzuinţa ta dintîi, menirea ta cea mai înaltă şi rostul tău ultim sînt Eu însumi. Avînd aceasta în gînd, imboldurile inimii tale vor fi limpezite şi curăţate de aplecarea aceea care te trage mereu, şi nu fără vătămare, spre tine însuţi şi spre lumea făpturilor care te înconjoară. Într-adevăr, de îndată ce te cauţi pe tine însuţi în bucuria vreunui lucru ori în desfătarea unei făpturi, sinea ta adîncă începe să se vlăguiască şi se usucă. Prin urmare, adună toate lucrurile vieţii la rostul lor dintîi, căci Eu sînt acela care le-am dăruit pe toate. În fiecare lucru, să vezi o părticică doar izvorîtă din noianul binelui celui mare şi fără de sfîrşit: tocmai de aceea rostul tuturor lucrurilor se cuvine adus la mine, izvorul şi rădăcina lor.

2. În mine şi cel mic şi cel mare, şi cel sărac şi cel bogat, cu toţii află izvorul viu şi apa vieţii: toţi cei ce îmi slujesc bucuros, de bună voie, vor primi dar pentru dar. Cel însă care va căuta să guste din dulceaţa slavei în afara mea, ori cel care-şi va pune bucuria în vreun bun mărunt, aparte, nu va afla de fel fericirea adevărată, ci, dimpotrivă, va simţi cum inima i se înăbuşă, încătuşată în sumedenie de mărunte potrivnicii. Iată de ce, nu socoti niciodată că vreo bunătate ar putea să fie a ta, ori că vreo făptură s-ar putea bucura de la sine de virtute, ci adu totul, în chip de prinos, Celui fără de care omul nu ar avea nimic pe lume, lui Dumnezeu. Eu am dat totul şi cer, tocmai de aceea, fără şovăială şi precupeţire, recunoştinţa toată.

3. Acesta-i adevărul care spulberă nălucirile slavei deşarte. Căci acolo unde îşi va face sălaş harul ceresc şi iubirea curată, inima nu poate fi nici mică, nici pizmătăreaţă, nici mărginită de la sine. Dumnezeiasca iubire le învinge pe toate şi dă aripi neasemuite sufletului. Săbuit dacă ai fi, toată bucuria ţi-ai găsi-o în mine, toată nădejdea în mine ţi-ai pune-o; căci bun nu este nimeni, decît singur Dumnezeu (Lc 8, 13), căruia i se cuvine toată lauda şi toată binecuvîntarea, în veci.