MEDITAŢII

Cartea III: Despre mîngîierea lăuntrică

Capitolul VII

SUB PAVĂZA SMERENIEI, HARUL PRIMIT
SE CUVINE FERIT DE LA VEDERE

1. Fiul meu, mai folositor şi mai sigur pentru tine e să păstrezi ascuns darul evlaviei; să nu te semeţeşti cu el, să nu vorbeşti prea mult despre el; nu sta să-l cumpăneşti într-una, ci, mai curînd, cumpăneşte micimea şi netrebnicia ta, cu teamă pentru harul încredinţat ţie, nevrednicului. Nu te lega prea mult de această simţire, care, pe dată, se poate întoarce pe dos cu totul. Cît timp ai în inimă harul, gîndeşte-te cît de sărman şi de lipsit eşti atunci cînd nu-l ai. Propăşirea sufletească nu stă numai în gustarea mîngîierilor dăruite de har; ci, dimpotrivă, şi în a şti să rabzi cu umilinţă şi resemnare pierderea lor vremelnică; şi, chiar în astfel de clipe, să nu te abaţi de la străduinţa rugăciunii, să ştii să purcezi mai departe cu faptele bune începute, făcînd bucuros tot ceea ce poţi, după luminile tale, fără a te lăsa covîrşit de uscăciunea şi îngrijorarea ce trag sufletul la lîncezeală şi la lene.

2. Mulţi sînt aceia care - dacă nu văd toate lucrurile mergîndu-le strună, după socoteala lor - neîntîrziat îşi pierd răbdarea şi se lasă pe tînjeală. Dar nu-i în voia omului calea sa (Ier 10, 23), căci al lui Dumnezeu este harul mîngîierii, el dăruieşte cînd vrea, cît vrea, cui vrea, după cum îi este placul, nici mai mult, nici mai puţin decît socoteşte de cuviinţă. Lipsiţi de săbuinţă, unii au ajuns să se ducă de rîpă, pornind tocmai de la acest har ales al evlaviei, căci au rîvnit să înfăptuiască mai mult decît îi ţineau puterile, nesocotind măsura şubrezeniei lor, lăsîndu-se orbeşte traşi de imboldul inimii lor, nu de dreapta judecată a minţii. Şi pentru că s-au încumetat să jinduiască mai mult şi mai sus decît era pe placul lui Dumnezeu, foarte repede s-au trezit lipsiţi cu totul de harul lui. Sărmani şi nepricopsiţi au ajuns cei care au rîvnit să-şi facă singuri cuib în ceruri; golaşi şi umiliţi, au învăţat să nu-şi mai ia zborul pe aripile lor, ci toată nădejdea să şi-o pună în aripile mele. Cei încă neînvăţaţi, proaspăt veniţi pe calea Domnului, se pot într-adevăr lăsa înşelaţi şi duşi cu uşurinţă de rîpă, dacă nu se lasă cîrmuiţi de poveţele celor mai înţelepţi decît ei.

3. Dacă vor face numai după cum îi taie capul, nesocotind poveţele altora - mai încercaţi şi mai destoinici ca ei - primejdios le va fi sfîrşitul, afară doar dacă şi-ar înmuia cerbicia. Căci cei ce se socotesc înţelepţi sînt rareori smeriţi în inima lor, ca să se poată supune îndrumării şi sfaturilor altora. Iată de ce mai bine e să nu ştii puzderie de lucruri, în inimă păstrînd smerenie şi învăţătură mai puţină, decît, purtînd în cap comori de ştiinţă de carte, să fii plin de fumuri şi de mărire deşartă. Mai bine să duci lipsă decît să-ţi prisosească, încît să ai pentru ce să te umfli în pene. Nesăbuit e cel ce se lasă cu totul în voia veseliei, uitînd de sărăcia sufletească în care s-a aflat mai înainte, trecînd peste acea sfîntă teamă de Dumnezeu, mereu cutremurată la gîndul că ar putea pierde harul dăruit. La fel, lipsit de săbuinţă este şi cel care, în clipele de alean şi de amărăciune, ori în faţa celui mai mic neajuns, se pierde iute cu firea, lăsîndu-şi gîndul şi inima pradă unei neîntemeiate lipse de nădejde în mine.

4. Omul care, la timp de pace, se ţine tare şi ţanţoş, adesea la război se dovedeşte fricos din cale-afară şi lipsit de bărbăţie. De-ai şti să-ţi păstrezi întotdeauna cuviinţa şi smerenia, ţinînd bărbăteşte în mîini cîrma sufletului tău, n-ai cădea atît de uşor în cursele păcatului. Nu-i lipsită de rost povaţa ca - în clipele tale de evlavie înflăcărată - să te gîndeşti la ce va fi atunci cînd farul şi lumina se vor stinge. Iar cînd aceasta se întîmplă, să cugeţi la clipa cînd aceste daruri se vor întoarce: căci nu le iau decît vremelnic, ca să-ţi întăresc chibzuinţa şi prevederea, spre slava mea mai mare.

5. Nu o dată, atare încercare îţi este ţie mai folositoare decît dacă ţi-ar merge toate strună, după placul şi buna ta voie. Căci vredniciile nu se socotesc după vedeniile avute, nici după mîngîierile primite, nici după iscusinţa şi priceperea la citirea Sfintelor Scripturi, nici după înălţimea scaunului în care omul se întîmplă să fi fost aşezat, ci după adînca întemeiere în smerenia cea adevărată şi după dumnezeiasca iubire care-i umple inima; după credinţa neabătută cu care-l caută pe Dumnezeu singur; după felul în care pe sine însuşi se socoteşte bun de nimic, dispreţuindu-se în adevăr; după felul cum mai bucuros ştie să primească jignirile şi umilinţele din partea oamenilor, decît laudele şi onorurile lor.