MEDITAŢII

Cartea I: Îndrumări de folos pentru viaţa sufletului

Capitolul XVIII

PILDA SFINŢILOR PĂRINŢI

1. Cugetă adînc la pildele vii ale Sfinţilor Părinţi, în care a strălucit adevărata desăvîrşire şi credinţă duhovnicească, şi vei vedea cît de puţin, aproape nimic, preţuieşte ceea ce facem noi. Vai, ce este viaţa noastră faţă de viaţa lor! Sfinţii şi prietenii lui Cristos au slujit Domnului în foame şi sete, în frig şi goliciune, în muncă şi osteneală, în privegheri şi posturi, în rugăciuni şi meditaţii sfinte, în prigoniri şi ocări nenumărate (2 Cor 11, 27).

2. O, cît de multe şi cît de grele necazuri au îndurat Apostolii, Mucenicii, Mărturisitorii, Fecioarele şi toţi ceilalţi care au voit să meargă pe urmele lui Cristos! Căci ei şi-au răstignit sufletele în lumea aceasta, ca să le păstreze în viaţa veşnică. Ce viaţă aspră şi plină de renunţări au dus Sfinţii Părinţi în pustiu! Cît de grele şi îndelungate ispite au îndurat! Cît de des erau chinuiţi de duşmani! Ce rugăciuni stăruitoare şi fierbinţi au îndreptat spre Dumnezeu! Ce posturi aspre au făcut! Cîtă rîvnă şi înflăcărare pentru a înainta în viaţa duhovnicească! Ce luptă şi înfrînare pentru a-şi stăpîni pornirile neorînduite! Cu ce gînd curat şi drept tindeau spre Dumnezeu! Ziua munceau iar noaptea o petreceau în rugăciune, deşi, chiar şi lucrînd, nu încetau a se ruga cu mintea.

3. Tot timpul îl întrebuinţau cu folos; fiecare ceas consfinţit lui Dumnezeu li se părea scurt; atît era de mare plăcerea contemplării lui Dumnezeu, încît uitau chiar şi de nevoia hranei trupeşti. Se lepădau de toate bogăţiile, demnităţile, onorurile, prieteniile şi rudeniile lor; din ale lumii nu ţineau să aibă nimic şi de abia dacă se atingeau de cele trebuincioase traiului: se întristau că erau nevoiţi să dea trupului chiar şi numai cele neapărat de trebuinţă. Erau, aşadar, săraci în cele pămînteşti, dar foarte bogaţi în har şi în virtute. Pe dinafară duceau lipsă de toate, în schimb pe dinăuntru se săturau cu harul şi mîngîierea dumnezeiască.

4. Erau străini de lume, dar familiari şi apropiaţi de Dumnezeu. Ei se socoteau pe sine drept nimic şi erau dispreţuiţi de lumea aceasta, dar erau scumpi şi iubiţi în ochii lui Dumnezeu. Se ţineau în adevărata smerenie, trăiau într-o ascultare simplă şi umblau în dragoste şi răbdare; de aceea, duhovniceşte propăşeau zilnic şi dobîndeau har mare înaintea lui Dumnezeu. Au fost daţi drept pildă tuturor celor consfinţiţi lui Dumnezeu şi mai mult trebuie să ne îndemne unii ca aceştia la propăşire în virtute, decît mulţimea celor lîncezi, la delăsare.

5. Cît de mare era rîvna celor consfinţiţi lui Dumnezeu la începutul sfintei lor întemeieri! Cîtă evlavie în rugăciune! Ce întrecere între ei în practicarea virtuţii! Cîtă cuviinţă şi cîtă ascultare faţă de legile şi regulile întemeietorului lor! Urmele lăsate de ei mărturisesc încă şi astăzi că au fost cu adevărat oameni sfinţi şi desăvîrşiţi, care, luptîndu-se cu bărbăţie, au biruit lumea. Astăzi este luat drept lucru mare şi rar exemplul celui care nu calcă regula şi care suferă cu răbdare ceea ce şi-a luat asupra sa.

6. O, răceală şi nepăsare a stării noastre! Cu cîtă uşurinţă ne-am îndepărtat de avîntul sfînt din trecut! Ni s-a urît de viaţă din pricina delăsării şi nepăsării noastre! Măcar de n-ar adormi cu totul în tine dorinţa de a înainta în virtute, tu, care ai văzut pildele atîtor oameni evlavioşi!