MEDITAŢII

Cartea I: Îndrumări de folos pentru viaţa sufletului

Capitolul XIII

LUPTA ÎMPOTRIVA ISPITELOR

1. Cît timp vom fi în viaţă pe acest pămînt, nu vom putea fi scutiţi de amărăciuni şi de ispite. De aceea, în cartea înţeleptului Iov stă scris: ispită e viaţa omului pe pămînt (Iov 7, 1). Iată de ce fiecare ar trebui să fie cu ochii în patru, de veghe asupra ispitelor sale, rugîndu-se ca diavolul, care nu doarme, ci ca un leu răcnind umblă căutînd pe cine să sfîşie (1 Pt 5, 8), să nu găsească nicăieri prilej de înşelăciune. Nimeni, într-adevăr, nu este atît de desăvîrşit şi de sfînt încît să nu sufere din cînd în cînd cercetarea ispitei, iar scutit cu desăvîrşire de ispite nu poate fi nimeni.

2. Dar ispitele, deşi grele şi supărătoare, sînt adesea de mare folos: prin ele sufletul omului se umileşte, se curăţă, se cuminţeşte. N-a fost sfînt al lui Dumnezeu care să nu fi trecut prin sumedenie de încercări şi de ispite, ca biruindu-le să propăşească pe calea binelui, pînă la capăt. În schimb cei care n-au fost în stare să le înfrîngă s-au făcut vrednici de osîndă şi s-au pierdut pe drum. Nu-i stare atît de sfîntă, nici loc atît de tăinuit unde ispitele şi amărăciunile să nu pătrundă cumva.

3. Nimeni dintre cei vii nu poate fi cu totul la adăpost de ispită, căci în noi înşine se află sîmburele ei, născuţi fiind cu toţii întru pofte. Chiar dacă o ispită sau altă tulburare ne lasă, altele şi mereu altele vor veni să le ia locul, şi pururi vom avea cîte ceva de înfruntat şi îndurat. Căci comoara fericirii noastre am pierdut-o. Sînt mulţi care se silesc să fugă de ispite, şi mai rău se înfundă în ele. Doar cu fuga nu putem învinge, ci cu răbdare şi prin adevărata smerenie: nu-i altă cale pentru a birui cu adevărat puterile vrăjmaşe.

4. Cel ce se fereşte doar pe dinafară - fără să smulgă răul de la rădăcină - va bate mai mult pasul pe loc: aş spune chiar că valul ispitelor va reveni asupra lui mai grabnic încă, mai puternic încă, făcîndu-l să se simtă vătămat. Puţin cîte puţin, cu binişorul şi cu inima răbdătoare, aflînduţi reazemul în braţele lui Dumnezeu, mai mare spor în luptă vei simţi, decît neînduplecat şi băţos, încrîncenîndu-te de unul singur. Fă-ţi un obicei din a cere sfat ori de cîte ori eşti încercat de ispită; nu fi aspru cu altul ca tine aflat în ispită, ci dă-i îmbărbătare, aşa cum ţie însuţi ţi-ar place să primeşti îmbărbătare atunci cînd ispita îţi dă tîrcoale.

5. Toate ispitele care ne vatămă pornesc de la nestatornicia sufletului şi lipsa de încredere în Dumnezeu: într-adevăr, precum corabia fără cîrmă, purtată de talazuri cînd încoace cînd încolo, tot astfel şi omul molatec şi uitător de hotărîrile luate este supus în fel şi chip ispitirii. Fierul se încearcă în foc, omul drept e încercat în ispite. De cele mai multe ori ne cunoaştem prea puţin puterile; dar ispita scoate la iveală întocmai ceea ce sîntem. Trebuie însă să stăm de veghe, mai cu seamă atunci cînd ispita mijeşte, gata-gata să încolţească, căci vrăjmaşul poate fi mai lesne înfrînt dacă-i ţinut la depărtare de uşă, decît dacă i se iese în întîmpinare, chiar şi îndată după ce a ajuns să bată. Iată de ce s-a zis:

Pune piciorul în prag: tîrziu vine leacul
cînd, îndelung cuibărită, meteahna a prins rădăcină.

(Ovidiu, Remed. am. 91, 92).

Într-adevăr, mai întîi trece prin minte un gînd răzleţ, apoi închipuirea se aprinde, din plăcere se înfruptă, cugetul lunecă în jos şi consimte. Astfel, pe nesimţite, se strecoară în suflet, cu totul, vătămarea vrăjmaşă, ori de cîte ori răul nu-i curmat de la bun început. Şi cu cît mai mult timp omul se arată molatic faţă de primejdie, cu atît mai mult, zi de zi, puterile lui sleiesc, iar vrăjmaşul devine tot mai puternic.

6. Unii sînt încercaţi de ispite mai grele la începutul întoarcerii lor la Dumnezeu; alţii dimpotrivă, la sfîrşit. Mai sînt şi alţii care îndură aceleaşi încercări mai mult sau mai puţin fără oprire, în tot timpul vieţii. Dar sînt şi unii mai uşor cercetaţi de ispită, după socotinţa proniei şi dreptăţii cereşti, care ştie cumpăni vredniciile şi puterile fiecăruia, rînduind totul spre mîntuirea aleşilor săi.

7. Iată de ce nu trebuie să ne pierdem nădejdea atunci cînd trecem prin focul ispitelor, ci, dimpotrivă, să-l rugăm pe Dumnezeu cu rîvnă şi mai aprinsă, ca să binevoiască să ne trimită ajutorul său în orice strîmtorare şi ananghie; căci El, aşa cum mărturiseşte Sfîntul Apostol Pavel, odată cu ispita, va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda (1 Cor 10, 13). Să ne smerim, aşadar, sufletele sub mîna lui Dumnezeu, în orice ispitire şi amărăciune, căci pe cei smeriţi cu inima îi va mîntui şi îi va înălţa.

8. În focul ispitelor şi la amărăciune se vede mai bine cît de mult a propăşit omul pe calea desăvîrşirii: aici ies cel mai bine la iveală vredniciile fiecăruia, iar virtutea se arată fără putinţă de tăgadă. Căci n-ar fi mare lucru a te arăta evlavios şi plin de rîvnă, stînd la adăpost de strînsoarea ananghiei; la vremea încercării îndurate cu răbdare se vădeşte chezăşia şi nădejdea că sufletul va propăşi cu adevărat întru desăvîrşire. Unii se păzesc de ispitele cele mari, dar se poticnesc şi cad ades în împrejurări mărunte ale vieţii de toate zilele, ca astfel, umiliţi de şubrezenia puterilor lor, să nu-şi mai caute vreun reazem de nădejde în sine.