MEDITAŢII

FERICIŢI FĂCĂTORII DE PACE

"Fericiţi făcătorii de pace,
căci ei se vor chema fii ai lui Dumnezeu".

În limbaj mai modern, Isus ar fi proclamat astfel a şaptea fericire: "Fericiţi luptătorii pentru pace, căci ei se vor chema fii ai lui Dumnezeu".

Pacea e o chestiune foarte actuală. Pacea e un cuvânt care se află pe buzele tuturor. Omenirea trăieşte obsedată, terorizată, de pericolul unui război nuclear. Se ştie că, cu armamentul cu care s-a fabricat, e posibilă doar într-un sfert de oră distrugerea completă a vieţii pe întreaga noastră planetă. Declanşarea unui război atomic e posibilă dintr-o simplă eroare tehnică sau e suficient un moment de nebunie la cel care deţine butonul de comandă.

De problema păcii e preocupată şi Biserica, de vreme ce papa Paul al VI-lea a proclamat în 1968 ziua de 1 ianuarie Zi Mondială a Păcii. Nenumărate sunt în lume mişcările pentru pace între popoare şi armata de pacifişti, de militanţi pentru pace creşte din zi în zi.

Despre pace vorbesc şi cei care fabrică arme. Despre pace vorbesc şi pentru pace luptă şi cei care provoacă în lume războaiele, revoluţiile. În numele păcii omoară şi distrug teroriştii. Se ştie că cei mai mari criminali din istoria omenirii, comuniştii, au fost cei mai neobosiţi luptători pentru pace.

Ne amintim cei mai în vârstă de timpurile când orice cerere,orice petiţie, orice lucrare scrisă la şcoală se încheia cu lozinca: "Trăiască lupta pentru pace!" Mai ales pe vremea lui Ceauşescu, "genialul arhitect al păcii în lume", era o adevărată isterie: adunări, mitinguri, conferinţe, liste de semnături pentru pace.

Pentru mulţi lupta pentru pace a devenit un hobby, o pasiune, care nu are nimic de-a face cu pacea.

Un cunoscut scriitor spaniol, José Luis Martin Descalzo, preot capucin, vorbeşte într-una din cărţile sale despre un prieten al său, antimilitarist convins şi pacifist fanatic, obsedat de problema războiului. Ştia pe de rost numărul rachetelor şi bombelor atomice pe care le posedă diferite ţări, bazele militare de unde pot porni, capacitatea avioanelor purtătoare de rachete atomice şi a bombardierelor, cantitatea totală de exploziv ş.a.m.d.

Prietenul lui era foarte activ în lupta pentru pace. Nu era manifestaţie antimilitară şi ecologistă la care să nu ia parte. Era expert în manifeste, lozinci, cântece pacifiste. De patru ori s-a legat în lanţuri în faţa porţii diferitelor cazărmi, a participat de multe ori la marşuri împotriva construirii de centrale nucleare, a luat parte la 42 de manifestaţii împotriva NATO. Arăta cu mândrie la toată lumea "decoraţia sa", adică cicatricea de lângă urechea dreaptă provocată de un glonţ de cauciuc în cursul unei confruntări cu poliţia la o manifestaţie pentru pace. Lucru straniu însă era faptul că acest prieten al său, în viaţa de toate zilele, uita de pacifismul său. Îi plăcea să bârfească pe seama tuturor, era intrigant, provoca zâzanie la serviciu, era un zbir cu soţia în casă, era dur şi intolerant cu copiii, era nemilos şi inuman cu soacră-sa, brusca femeia de serviciu, era disperarea vecinilor.

Gândindu-ne la genialul nostru conducător, "arhitectul păcii mondiale", care salva pacea pe pământ, în timp ce îi elimina fără milă în modul cel mai abil şi mai discret pe cei care se împotriveau setei lui de putere, ambiţiilor şi megalomaniilor lui, ne dăm seama câtă dreptate avea sfântul Augustin când scria, gândindu-se la unii care îşi dau în mod ipocrit şi nesincer sărutul păcii la Sfânta Liturghie:

Nu toţi oamenii care spun: "Pacea să fie cu voi", trebuie luaţi în serios, ca şi cum ar fi nişte porumbei. Dar prin ce se deosebeşte sărutul porumbeilor de sărutul corbilor? Corbul, când sărută, în acelaşi timp sfâşie; porumbelul, prin natura sa, este incapabil să sfâşie. Aşadar, unde e sfâşiere, nu este sărutul păcii adevărate. Adevărata pace o posedă numai cei care nu sfâşie trupul lui Cristos care este Biserica.

Deoarece istoria omenirii, de la Cain care l-a ucis pe fratele său şi până astăzi, nu este altceva decât istoria unor războaie neîntrerupte, e normal să nu fi existat profet, filozof, poet, istoric, scriitor care să nu fi vorbit despre pace, care să nu fi condamnat războiul cu tot cortegiul său de lacrimi şi de suferinţe.

În secolul al V-lea î.C., Euripide se ruga astfel într-una din tragediile sale:

O imensă bogăţie a păcii, tu cea prea frumoasă între fericiţii zei, nerăbdătoare îmi este dorinţa reîntoarcerii tale! Mă tem că va veni bătrâneţea cu suferinţele sale mai înainte de a vedea faţa ta fermecătoare şi melodiile corurilor frumoase şi ospeţele unde sunt îndrăgite coroanele de flori. Vino, tu, cea vrednică de cinste, în cetatea mea! Ţine departe de case odioasa rebeliune şi lupta furioasă care îşi găseşte bucuria în arme ascuţite.

Era normal ca nici Cristos să nu ocolească această problemă deosebit de gravă a păcii. Iar una din cele opt fericiri se referă tocmai la pace: "Fericiţi făcătorii de pace, căci ei se vor chema fii ai lui Dumnezeu".

Ucenicilor săi Isus le lasă pacea: "Pace vă las vouă, pacea mea o dau vouă. Nu v-o dau cum v-o dă lumea" (In 14,27). Trebuie reţinut că Isus le dă o pace care e a sa şi numai a sa. El dă pacea sa altfel decât o dă lumea sau, mai bine zis, cum nu o dă lumea. Pacea pe care o dă el nu e celebra "Pax romana" de pe vremea sa; o pace instaurată şi menţinută de legiunile romane; o pace impusă prin teroare, prin ameninţarea cu moartea pe cruce, moarte rezervată celor care ar fi îndrăznit să tulbure această pace ce domnea în întregul Imperiu Roman când s-a născut Isus la Betleem.

Nu e nici pacea pe care încearcă să o dea lumea în timpurile noastre prin echilibrul de forţe între marile puteri, o pace impusă de frica unui război atomic. Nu e pacea pe care o dau forţele NATO care garantează securitatea, libertatea, democraţia în Balcani sau în alte părţi ale pământului, lansând rachete şi bombe.

Isus vorbeşte despre pace în contextul mesajului său de iubire. Nu există pace fără iubire. Pacea, ca şi războiul, se nasc în inima omului. Lupta pentru pace se duce în inima omului. E făcător de pace cel care are iubire în inima lui: iubirea din care se naşte mila, compătimirea, bunătatea, iubirea care iartă necondiţionat, care se roagă pentru prigonitor, care întoarce şi celălalt obraz, care preferă să moară decât să recurgă la violenţă spre a se răzbuna, care se roagă pentru cel care îl ucide.

"Căci fii ai lui Dumnezeu se vor chema". Cine are iubirea în inimă este fiu al păcii şi este fiu al lui Dumnezeu, scrie sfântul apostol Ioan. Într-adevăr, comentează Sfântul Augustin,

numai iubirea îi deosebeşte pe fiii lui Dumnezeu de fiii Satanei. Toţi postesc, toţi intră în biserică, toţi se stropesc cu apă sfinţită, toţi fac semnul crucii, toţi cântă Aleluia, şi totuşi, numai iubirea îi deosebeşte pe fiii lui Dumnezeu de fiii Satanei.

Isus este cel mai mare, unicul şi adevăratul făcător de pace. Murind pe cruce, a adus pacea între Dumnezeu şi oameni, între evrei şi păgâni, pacea între toţi oamenii, şi ne-a învăţat practic cum să construim pacea şi cum să menţinem pacea adusă de el. "El este pacea noastră, scrie apostolul Pavel, el din doi a făcut unul şi a surpat zidul de la mijloc care îi despărţea [pe evrei şi păgâni] şi în trupul lui [pe cruce] a înlăturat duşmănia dintre ei" (Ef 2,4-15).

Dumnezeu a voit ca toată plinătatea să locuiască în el [în Cristos] şi să împace totul cu sine prin el, atât cele de pe pământ cât şi cele din ceruri, făcând pace prin sângele crucii sale. Şi pe voi care odinioară eraţi străini şi duşmani prin gândurile şi prin faptele voastre rele, el v-a împăcat acum prin trupul lui de carne, prin moartea sa, ca să vă facă să vă înfăţişaţi înaintea lui sfinţi, fără prihană şi fără vină (Col 1,19-22).

Aşadar, toate războaiele din lume se nasc în inima omului. Orice război nu este altceva decât suma războaielor din inimile oamenilor; fie că e vorba de războaiele, de conflictele mari dintre popoare, fie că e vorba de războaiele, de conflictele mai mici din cadrul comunităţii în care trăim, din cadrul colectivului de muncă sau din cadrul familiei.

Când în inimile oamenilor nu mai este iubire, oamenii încetează de a mai fi fii ai lui Dumnezeu care este iubire, ei devin duşmani ai lui Dumnezeu. Când în inimile lor se dezlănţuie patimile, instinctele: ura, răzbunarea, răutatea, invidia, lăcomia, orgoliul, necumpătarea, beţia, desfrâul, egoismul ş.a.m.d., e un adevărat război declanşat împotriva lui Dumnezeu. Acest război nu poate fi ţinut înăuntru, se defulează, răbufneşte în afară şi aşa se nasc războaiele, conflictele între oameni.

Se întreabă apostolul Iacob:

De unde vin luptele şi certurile între voi? Nu vin oare din poftele voastre, care se luptă în mădularele voastre? Voi poftiţi, şi nu aveţi; ucideţi, pizmuiţi, şi nu izbutiţi să căpătaţi; vă certaţi şi vă luptaţi, şi nu aveţi pentru că nu cereţi, sau cereţi şi nu căpătaţi pentru că cereţi rău, cu gând să risipiţi în plăcerile voastre (Iac 4,1-3).

Vechii romani aveau un dicton: si vis pacem, para bellum (dacă vrei pacea, pregăteşte-te de război). Isus şi-a însuşit acest dicton, dar l-a înţeles cu totul altfel decât îl înţelegeau romanii. El ne invită la un război necruţător şi neîntrerupt dus împotriva a tot ce este rău în noi, împotriva pornirilor şi instinctelor dezordonate din inima noastră. Numai printr-un asemenea război putem avea pacea cu noi înşine, cu Dumnezeu şi cu semenii noştri.

Unul dintre cei mai mari luptători pentru pace pe care i-a cunoscut omenirea a fost papa Ioan al XXIII-lea. El a scris celebra enciclică Pacem in terris. Acest papă a uimit şi a cucerit lumea cu chipul său blând, senin, cu zâmbetul său plin de bunătate, adică cu pacea pe care o purta în inimă şi care se reflecta pe faţa sa. Dar, citind Jurnalul său, rămânem surprinşi să constatăm că acest mare om al păcii a fost un mare violent. Dar toate violenţele sale erau îndreptate împotriva pornirilor rele pe care şi el, ca orice om, le simţea în inima sa. A luptat cu eroism pentru a-şi păstra netulburată pacea inimii, pentru a-şi supune patimile judecăţii, judecata voinţei, iar voinţa voinţei şi iubirii lui Dumnezeu.

Si vis pacem, para bellum. Acest război din noi înşine nu-l putem începe până nu ne descoperim duşmanii din inima noastră. Trebuie să recunoaştem un lucru: certurile, conflictele, tensiunile, luptele, războaiele se nasc din faptul că omul vede tot ce e rău în alţii: în societate, la colegii de muncă, în lume, în familie, la cei cu care vine în contact. Vrea să facă ordine prin violenţă, să-i pună la punct pe alţii, să transforme, să reformeze lumea, uitând că războiul trebuie început de la el însuşi, că trebuie să se reformeze, să se transforme în primul rând pe el însuşi. Războiul trebuie început cu recunoaşterea sinceră a propriilor greşeli şi păcate.

Într-o zi de mai a anului 1891, un bărbat a intrat vijelios într-o biserică din Paris, a alergat la preotul care se afla în sacristie şi i-a spus disperat: "Trebuie să mă spăl. Aveţi sodă pentru sufletul meu?" Bărbatul nu era altcineva decât imoralul poet Huysmans care, nemaiputând suporta iadul din inima lui, simţea nevoia imperioasă de a se întoarce la Dumnezeu. După pregătirea cuvenită, se spovedeşte şi apoi, în genunchi, la uşa bisericii, îi înalţă lui Dumnezeu această rugăciune de o incredibilă sinceritate: "Tată, am alungat porcii din sufletul meu. Ai milă de mine: vin de atât de departe! Ai milă, Doamne, de acest păzitor de porci rămas acum fără ocupaţie".

Câtă pace şi linişte ar fi în lume dacă toţi oamenii ar recunoaşte că toţi sunt greşitori şi s-ar ocupa de propriile lor greşeli, nu de ale altora! În această privinţă au africanii o fabulă foarte instructivă.

Vulturul a căzut fulgerător în cuibul ciocârliei şi a făcut prăpăd, a sfâşiat toţi puişorii care abia veniseră pe lume. Când ciocârlia s-a întors la căsuţa ei, a izbucnit în lacrimi, chemându-şi disperată puişorii. Zicea: "Cine v-a ucis, plăpânde creaturi ale inimii mele? Ce bestie infamă mi-a făcut această rană cumplită, smulgându-vă iubirii mele?" "E vulturul, i-a şoptit vântul, vulturul cel veşnic nesătul".

Ciocârlia a zburat spre soare, regele cel înalt şi drept. "O, soare, răzbună-mă! Vulturul perfid mi-a distrus familia, mi-a sfâşiat copiii. Erau atât de plăpânzi puişorii mei, atât de veseli! Şi iubeau atât de mult lumina, lumina ta, atât de mult iubeau viaţa!"

"Priveşte, îi spune regele ciocârliei, priveşte în jos". Un stol de musculiţe zburau pe firul unei raze de lumină. "Aceste creaturi minuscule, a adăugat stăpânul înălţimilor, iubesc şi ele lumina, viaţa". Dar chiar în acel moment o altă ciocârlie s-a repezit ca o săgeată din cuibul ei, a pătruns în stolul de musculiţe şi a făcut prăpăd. "Vezi?, îi zice regele nefericitei ciocârlii, toate făpturile vii sunt pline de cruzime. Dar toate se gândesc numai la propria suferinţă, nu la suferinţa altora. La răul care li se face, dar nu la răul pe care ele îl fac altora".

Cel mai de temut duşman în acest război cu noi înşine este instinctul răzbunării. A te răzbuna, a răspunde cu rău celui care îţi face rău, nu e greu, e lucrul cel mai uşor de pe lume; dar răzbunarea e întotdeauna semn de slăbiciune, de laşitate. În schimb, semn de curaj, de eroism este a nu te răzbuna, a ierta, a face bine celui care îţi face rău.

Un mare luptător pentru pace, pentru dreptate, pentru libertate, a fost în timpurile noastre Mohanadas Karamachand Gandhi. Dar conştient că cel care vrea să reformeze lumea şi societatea trebuie să înceapă prin a se reforma pe el însuşi, armele lui de luptă au fost non-violenţa, toleranţa şi iertarea.

Posed eu non-violenţa omului curajos?, se întreba Gandhi. Numai moartea mi-o va arăta. Dacă cineva m-ar ucide iar eu aş muri cu o rugăciune pe buze pentru duşmanul meu, amintindu-mi de Dumnezeu şi fiind conştient de prezenţa sa vie în sanctuarul inimii mele, numai atunci s-ar putea spune că am posedat non-violenţa omului curajos.

Multă luptă, mult sacrificiu, multă stăpânire de sine, multă răbdare, multă renunţare, multă atenţie în vorbe se impune pentru a se evita, mai ales în viaţa de familie, războiul, tensiunile, conflictele, certurile. Iată câteva reguli de aur pentru o bună căsnicie pe care le-a dat o pereche de soţi americani, soţii Hemstreet, cu ocazia jubileului de 75 de ani de căsătorie, celor care i-au întrebat cum de au putut trăi împreună fericiţi timp de trei sferturi de veac; el avea 103 ani, ea 100:

1. nu vă angajaţi în discuţii înainte de micul dejun;
2. nu aşteptaţi prea mult unul de la celălalt;
3. nu mormăiţi; dacă aveţi ceva de spus, vorbiţi clar;
4. nu fiţi egoişti;
5. nu vă căsătoriţi cu cineva de care nu sunteţi complet mulţumit, cu gândul că o să-l faceţi apoi să se schimbe;
6. nu vă plângeţi niciodată unul de celălalt. În casa în care bărbatul se plânge de femeie şi femeia de bărbat, spune un proverb indian, fericirea nu va avea niciodată un scaun;
7. bărbatul să nu spună niciodată soţiei:
"Părinţii tăi m-au ruinat".
"Te smiorcăi ca un copil".
"Pulovărul tău îmi aminteşte de tanti Carolina".
"În opt zile de trei ori mi-ai făcut aceeaşi mâncare";
8. soţia să nu spună bărbatului:
"Nu găseşti niciodată timp să mă duci la o distracţie".
"La ora asta vii acasă?"
"Câţi bărbaţi ar fi fost fericiţi să mă ia de nevastă!"
"Sunt atâtea femei care pot să-şi cumpere tot ce vor".

Într-o rugăciune simplă, sfântul Francisc de Assisi ne prezintă toată strategia luptătorului pentru pace:

Doamne, fă din mine un instrument al împăcării între oameni.
Unde este ură, eu s-aduc iubirea.
Unde e ofensă, eu s-aduc iertarea.
Unde-i dezbinare, eu s-aduc unirea.
Unde-i îndoială, s-aduc adevărul.
Unde-i disperare, s-aduc bucuria.
Unde-i întuneric eu s-aduc lumina.
O, Învăţătorule, fă ca eu să caut nu atât să fiu eu mângâiat, cât să mângâi eu pe alţii; nu atât să fiu eu înţeles, cât eu să înţeleg pe alţii; nu atât să fiu eu iubit, cât eu să iubesc pe alţii.