MEDITAŢII

CREAŢI PENTRU FERICIRE

Îngerul, intrând în casa lui Tobia, l-a salutat zicând: "Bucuria să fie pururea cu tine!" Cu aceleaşi cuvinte ale îngerului Rafael îi salut şi eu pe toţi cei care vor citi paginile acestei cărţi: "Bucuria să fie pururea cu voi!" Iar salutul meu poate sugera şi tema acestei lucrări: tema este bucuria, fericirea, mai exact fericirile, adică cele opt căi pe care Isus ni le propune în Evanghelie, care conduc la fericire.

Aş face o afirmaţie banală dacă aş spune că inima omului este făcută pentru bucurie, pentru fericire. Scrie un poet indian într-un imn închinat bucuriei: "Toate creaturile se nasc din bucurie, se conservă prin bucurie, înaintează spre bucurie şi se reîntorc în bucurie".

Toate aspiraţiile şi dorinţele fiinţei noastre, toate sentimentele inimii noastre, toate gândurile noastre, toate faptele noastre, tind în mod spontan şi instinctiv spre fericire. În tot ce face, omul caută fericirea. Chiar şi cei care se spânzură, ar zice Blaise Pascal, în gestul lor disperat, caută fericirea. Fericirea, bucuria e necesară pentru viaţa noastră aşa cum oxigenul e necesar pentru plămânii noştri, aşa cum sângele e necesar pentru organismul nostru, aşa cum soarele e necesar pentru viaţa pe pământ.

Bucuria, aş putea zice, e o necesitate biologică, organică. "Bucuria inimii e viaţa omului, spune Cartea Proverbelor, în timp ce tristeţea usucă oasele. După cum molia roade haina şi caria lemnul, la fel melancolia distruge sănătatea omului".

Şi dacă omul e făcut pentru fericire, pentru ce este în lume atâta nefericire? Literatura tuturor popoarelor e plină de anecdote care ne spun că nu există pe lume un om fericit. În viaţa lui Buddha se povesteşte că într-o zi a venit la el o sărmană femeie care ţinea în braţe copilul mort. Urla cerându-i să-i vindece copilul. Cei de faţă o credeau nebună deoarece nu-şi dădea seama că copilul e mort. Buddha i-a zis femeii că ar putea să-i vindece copilul, dar pentru aceasta are nevoie de câteva seminţe de muştar pe care ea trebuie să le culeagă din grădina unei case în care, în ultimii ani, să nu fi murit nici un copil, nici un frate, nici un prieten, nici o rudă şi care să nu fi fost lovită de o mare suferinţă. Femeia a sărit în sus de bucurie şi a plecat imediat să caute miraculoasele seminţe de muştar. A început să bată din poartă în poartă, dar ce afla? În unele case murise tata, în altele mama, în altele cineva înnebunise, mai departe unul dintre cei doi copii murise, şi mai departe un bătrân zăcea paralizat. Cădea noaptea când femeia s-a întors la Buddha cu mâinile goale. Nu mai avea curajul să-i ceară să-i vindece copilul. Şi-a dat seama că nefericirea este condiţia şi soarta fiecărui om pe pământ.

Am putea crede că societatea modernă, cu progresele ştiinţei, ale medicinei, cu uriaşa industrie a plăcerilor şi distracţiilor, a făcut lumea mai fericită. Dar lucrurile nu stau aşa, dimpotrivă. În enciclica sa intitulată Gaudete in Domino (Bucuraţi-vă în Domnul) din anul 1975, papa Paul al VI-lea, făcând o analiză a societăţii, constată că, cu tot progresul industrial, cu toată bunăstarea materială, omenirea de azi nu e mai fericită decât cea de ieri; ea şi-a creat nişte paradisuri artificiale, dar nu fericirea, căci e dominată de tristeţe, melancolie, singurătate, dezgust, nelinişte, tulburare şi chiar de disperare uneori. Depresiile nervoase, sinuciderile sunt într-o alarmantă creştere. E o realitate pe care o reflectă întreaga literatură modernă, profund pesimistă.

"Noi oamenii suntem nişte străini fără paşaport într-o lume glacială", constată F. Kafka. "În ungherele cele mai profunde ale inimii se ascund tortura şi moartea", scrie A. Malraux. Lawrence, cântăreţul erotismului, ne spune că iubirea lasă "întotdeauna un gust amar de cenuşă între buze". Pe J.-P. Sartre prezenţa semenilor săi îl sufoca şi îl făcea să trăiască iadul pe pământ, căci "iadul sunt ceilalţi" (l'enfer sont les autres). Brecht, entuziastul luptător pentru dreptate, era conştient că luptă pentru o cauză pierdută. "Într-o zi, scrie el, fiul săracului va urca pe un tron de aur. Acea zi e ziua care nu va veni niciodată".

În sfârşit, Hugo Betti arată că visul umanist iluminist al unei lumi în care să domnească iubirea şi fraternitatea universală e o iluzie, o utopie. "Nu e adevărat că oamenii se iubesc, scrie Betti. Nu e adevărat nici că se urăsc. Se ignoră într-un mod îngrozitor".

Aşadar, nimic nou sub soare. Scriitorii şi gânditorii de azi ne spun exact ce ne spunea înţeleptul Solomon cu trei mii de ani în urmă: "M-am uitat cu luare aminte la toate lucrările care se fac sub soare şi iată: totul este deşertăciune şi goană după vânt (...) Grăit-am inimii mele: «Vino să te ademenesc cu veselia şi să te fac să guşti plăcerea?» Şi iată că şi aceasta este deşertăciune" (Qoh 1,14; 2,1).

Papa Paul al VI-lea, în enciclica amintită mai sus, arată că omul nu îşi poate găsi bucuria, fericirea deplină în afara lui, în bani, în avere, în plăcere, în succes, în iubire, în ştiinţă, în carieră, ci numai în el însuşi, în inima lui. Dacă nu o găseşte în inima lui, nu o va găsi nicăieri. Iar marea iluzie a omului, iluzie care se transformă întotdeauna în deziluzie, este aceea de a confunda plăcerea cu bucuria, cu fericirea. Plăcerea e una, bucuria e cu totul altceva. De plăceri şi animalele au parte, de bucurie numai omul este capabil. "Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru" (Lc 17,21), ne spune Isus. Paradisul, fericirea, bucuria autentică este înăuntrul vostru, în voi înşivă.

Cine caută fericirea în afara lui, îşi construieşte o mască pe care şi-o pune pe faţa sa şi care îl sufocă. E o realitate teribilă pe care Oscar Wilde o descrie cu aceste cuvinte:

Un om care aspiră să fie ceva separat de el însuşi - parlamentar, afacerist bogat, judecător sau avocat faimos sau altceva la fel de plictisitor - reuşeşte întotdeauna să obţină ce vrea. Pedeapsa lui e aceasta. Cine doreşte o mască, sfârşeşte prin a trăi îndărătul ei.

Câtă dreptate avea Oscar Wilde ne-o arată sfârşitul tragic al altui scriitor celebru. La 21 septembrie 1972 îşi lua viaţa în locuinţa sa de pe Quai Voltaire, pe malul Senei, la Paris, Henri de Montherland, scriitor, academician necredincios, în vârstă de 76 de ani. Continua un şir lung de sinucideri ale unor personalităţi la fel de celebre, dar fără credinţă şi fără speranţă: Drieu La Rochelle, Ştefan Zweig, Klaus Mann, Cesare Pavese, Ernst Hemingway ş.a.m.d. A lăsat scris în testamentul său:

Dacă mor în patria şi în casa mea, doresc ca faţa cadavrului meu să fie acoperită cu masca de la Conflans; pe inimă să-mi fie aşezat Eros funebru care va fi găsit pe raftul de sus al dulapului din camera mea; pe partea de jos a pântecului să mi se pună capul taurului lui Guadalest; şi aşa să fiu înmormântat.

Masca de la Conflans era o mască de metal pe care o purtau pe faţă comandanţii romani în timpul bătăliilor; cea pe care o poseda Montherland fusese descoperită pe malul Rinului. Eros funebru era o statuetă cunoscută la grecii din antichitate ca simbol al senzualităţii, iar capul de taur al lui Guadalest era un cap de taur din bronz descoperit în Andaluzia şi făcut cadou scriitorului de marchizul de Guadalest; taurul, în antichitate, era simbolul fecundităţii şi al forţei vitale.

Izvorul fericirii este numai în inima omului. Dar nu în orice inimă, ci în inima în care locuieşte Dumnezeu prin credinţă, speranţă şi dragoste. Poetul italian Torquato Tasso a fost întrebat de regele Carol I:

- După părerea ta, care este fiinţa cea mai fericită?
- Cel mai fericit este Dumnezeu.
- Bine, asta o ştie toată lumea, dar eu nu vorbesc despre Dumnezeu; te întreb: cine este cel mai fericit dintre oameni?
- Cel mai fericit este omul care se aseamănă cel mai mult cu Dumnezeu; cine este cel mai virtuos, acela este cel mai fericit.

În întreaga literatură a lumii, nimeni nu a scris mai frumos ca sfântul Augustin despre nefericirea omului care are totul în afară de Dumnezeu şi despre fericirea omului care îl are pe Dumnezeu, chiar dacă în rest nu are nimic.

Câte dorinţe se agită în inima omului! Unul doreşte aur, altul bani, un al treilea se zbate pentru onoruri. Care râvneşte o avere mare, care o casă luxoasă, care o femeie foarte frumoasă, care copii ş.a.m.d. Toţi ardem de dorinţe puternice şi nu înţelegem că suntem însetaţi de tine, Doamne... Doamne, mai înainte, când eram departe de tine, viaţa mea era trăită la periferia adevărului, dar acum, când m-am aşezat în centrul adevărului, inima mea vibrează de o nespus de profundă şi luminoasă bucurie interioară... Viaţa fericită tocmai aceasta este: să mă bucur, tinzând spre tine, să mă bucur de tine, să mă bucur pentru tine, Doamne: aceasta şi nimic altceva? Prefer să pierd totul şi să te găsesc pe tine, decât să câştig totul şi să nu te găsesc pe tine, bucurie desăvârşită a sufletului meu... Căci ne-ai făcut pentru tine, Doamne, şi neliniştită este inima noastră până când nu se odihneşte în tine.

Cine încearcă să meargă în viaţă cu curaj şi optimism, fără a-l avea pe Dumnezeu în inima şi în viaţa lui, se aseamănă cu omul despre care vorbeşte Plutarh. Un om, ne informează istoricul grec, a încercat în diferite moduri să facă să stea în picioare un cadavru. În cele din urmă a renunţat, zicând: "Lipseşte ceva înăuntrul lui".

Un lucru paradoxal şi de neînţeles e faptul că mulţi creştini nu trăiesc bucuria, nu sunt conştienţi că ei, creştinii, sunt singurii care deţin secretul şi monopolul bucuriei în lume. Avea perfectă dreptate un scriitor francez când scria: contrarul unui popor creştin nu este un popor ateu, ci un popor trist.

"Sunt foarte însingurat. În viaţă sunt persoane capabile să facă ceva şi altele care nu sunt bune la nimic; printre acestea din urmă sunt şi eu. Plec într-o călătorie lungă. Aveţi încredere în Isus Cristos". Aceste cuvinte le-a scris, nu cu mulţi ani în urmă, pe un bileţel, un băiat italian de 14 ani. După câteva ore s-a aruncat sub roţile trenului. S-a sinucis. E un lucru incredibil, dar care se petrece frecvent şi care, personal, mă răvăşeşte: sunt persoane care îşi pun în gând să se sinucidă, dar au grijă ca dimineaţa să meargă la biserică, să se spovedească şi să se împărtăşească, sau, înainte de a se sinucide, fac cruce şi se roagă Tatăl nostru şi Bucură-te, Marie. Să crezi în Isus Cristos şi în acelaşi timp să trăieşti nefericit şi disperat până la sinucidere?

Cea mai frumoasă definiţie a creştinilor o găsim în aşa-numita Scrisoare a lui Barnaba, din secolul al II-lea, în care ni se spune: "Creştinii sunt fiii bucuriei".

Sfânta Scriptură de 250 de ori ne vorbeşte despre bucurie. Evanghelia, vestea cea bună, aducătoare de bucurie, e străbătută de la un capăt la celălalt de fiorul bucuriei. În primele pagini ale Evangheliei îngerii proclamă: "Vă vestesc o mare bucurie: vi s-a născut Mântuitorul". Păstorii, găsindu-l pe copil cu mama sa, au fost cuprinşi de o mare bucurie. Magii, văzând steaua, s-au bucurat cu o bucurie mare. Fericirile, care cuprind programul revoluţionar al lui Cristos, sunt o invitaţie la bucurie repetată la nesfârşit: Fericiţi, fericiţi, fericiţi. "Vino, servitor bun şi credincios, intră în bucuria stăpânului tău", le spune Isus urmaşilor săi. Cine nu-şi aminteşte parabola fiului risipitor? E bucurie, e sărbătoare, cu dans, cu lăutari în casa tatălui pentru copilul pierdut şi regăsit, mort şi înviat.

Nici din cuvintele de adio pe care Isus le adresează apostolilor săi în ajunul morţii sale nu lipseşte bucuria: "V-am spus aceste lucruri pentru ca bucuria mea să fie cu voi şi ca bucuria voastră să fie deplină... Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, tristeţea voastră se va preface în bucurie". Chiar după înălţare, apostolii s-au întors la Ierusalim "cu mare bucurie în inimă", ne informează Faptele Apostolilor.

Scrisorile apostolului Pavel sunt străbătute de îndemnuri la bucurie. "Bucuraţi-vă mereu, căci aceasta este voinţa lui Dumnezeu, în Cristos Isus", le scrie sfântul Pavel tesalonicenilor. "Împărăţia lui Dumnezeu e dreptate, pace, bucurie", le scrie romanilor. "Roadele Duhului Sfânt sunt dragostea, pacea, bucuria", le scrie galatenilor. "Bucuraţi-vă mereu în Domnul, şi iarăşi vă spun, bucuraţi-vă".

O dată cu venirea lui Cristos pe pământ, spunea sfântul Anton de Padova într-una din predicile sale, a sosit primăvara omenirii:

Primăvara, pământul se înveşmântează cu iarbă proaspătă, se împodobeşte cu flori, atmosfera devine mai transparentă, păsările cântă şi totul pare că zâmbeşte. O dată cu Fiul lui Dumnezeu se întoarce în lume primăvara, iar pământului i se redă pacea după care atâta a suspinat. Cu întruparea totul e zâmbet, totul e bucurie.

Bucuria şi fericirea pe care ne-a adus-o Cristos nu elimină din viaţa noastră suferinţele, dificultăţile, greutăţile de tot felul. În schimb, Cristos ne învaţă secretul de a transforma, printr-o dumnezeiască alchimie, suferinţa în bucurie. "Suferinţa devine, cum spune cardinalul Henri de Lubac, firul cu care se ţese pânza bucuriei".

Nici nu ne dă Cristos explicaţii pentru fiecare suferinţă care ne loveşte; suferinţa rămâne, în continuare, un mister care se va dezlega abia după moarte. În schimb, Cristos ne oferă terapia, leacul spiritual pentru a ne vindeca suferinţa, dându-i un sens, o valoare; şi de aici se naşte bucuria.

În viaţa lui Buddha se povesteşte istoria unui om care a fost străpuns de o săgeată înveninată. Nu a permis să i se scoată săgeata din corp până ce nu i se răspunde la trei întrebări: cine a tras, ce tip de săgeată este şi în ce fel de otravă a fost înmuiată. Inutil de spus că omul a murit înainte de a i se da răspunsul la o singură întrebare. "Dacă vrem prea mult să înţelegem durerea înaintea de a accepta terapia ei, comentează înţeleptul, nenumăratele boli de care suferim ne vor ucide mai înainte ca minţile noastre să fie satisfăcute".

Închei această primă consideraţie cu un îndemn pe care îl găsim în Păstorul lui Hermas, o carte de cateheză aparţinând primelor generaţii de creştini:

O creştinule, izgoneşte de la tine tristeţea căci ea este soră cu îndoiala şi cu mânia. Tu eşti un om fără judecată dacă nu reuşeşti să înţelegi că tristeţea este cea mai rea dintre toate patimile şi extrem de dăunătoare pentru slujitorii lui Dumnezeu... Înarmează-te, în schimb, cu bucuria care este plăcută şi primită de Dumnezeu şi desfată-te în ea. Omul liniştit face binele şi îl iubeşte, evitând din răsputeri melancolia. Omul trist, în schimb, săvârşeşte întotdeauna răul, mai întâi de toate pentru că îl întristează pe Duhul Sfânt, izvor nu de tristeţe, ci de bucurie; în al doilea rând, pentru că, neglijând să se roage şi să-l laude pe Domnul din cauza tristeţii care s-a cuibărit în inima sa, acest om nu se mai poate înălţa la tronul Celui Preaînalt.