MEDITAŢII

Calea Crucii cu Giulgiul Sfânt

Introducere
(Giuseppe Ghiberti şi Bruno Barberis)

Isus este singur. Prietenii Săi cei mai de încredere trecuseră de la descurajare la frică, cedaseră panicii şi fugiră. În orele petrecute la marii preoţi, Isus avertizase prezenţa lui Petru şi reacţia sa fricoasă în faţa devotamentului care i se va cere. Şi Petru se simte singur şi preferă să-l ignore pe Isus, să se lepede de El, dar şi de sine şi să fugă. Se intensifică solitudinea începută în Ghetsimani, când dintr-o dată devenise atât de grea înţelegerea Tatălui.

Îl fac apoi să umble prin întunericul nopţii, pentru a ajunge la sediul puterii religioase a poporului său - şi drumul este gol; Îl împing să meargă în zorii dimineţii către sediul puterii dominatorilor ce trebuie să-l condamne - iar lumea începe să se îngrămădească, răuvoitoare şi curioasă. Trebuie să mai străbată încă un pic, poate partea cea mai scurtă a drumului ca să ajungă distrus de bice şi plin de suferinţă în locul celui din urmă chin - iar lumea aleargă şi Îl insultă.

Este mereu pe drumuri şi tot mai singur, pe măsură ce lumea se înghesuie înapoia Lui. Se opreşte doar cu crucea, fiindcă orice mişcare Îi este interzisă, până când va ajunge ca şi spasmul să aibă un sfârşit. Urletul duşmanilor şi al mulţimii ajunge la paroxism, iar Isus trăieşte sfâşierea singurătăţii în forma cea mai disperată: "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?".

Şi viaţa noastră este un drum lung; şi drumul nostru se opreşte la moarte; şi drumul nostru suferă de singurătate, nefiindu-ne destul adesea, ca alţii să ne fie aproape. Drumul lui Isus şi drumul nostru sunt foarte asemănătoare. Este posibil oare să se întâlnească sau să se desfăşoare împreună?

Ne-ar plăcea cu siguranţă să-L întâlnim pe Isus pe un altfel de drum: am vrea ca drumul crucii Sale să nu fi existat, am vrea ca drumul nostru de suferinţă să fie scurtat. Însă nu suntem noi cei care determinăm modalităţile întâlnirii, după cum nu stă în puterea noastră nici anularea istoriei: a istoriei lumii, a propriei istorii, a istoriei lui Isus.

De secole creştinii se roagă "Calea Crucii". Apostolii îşi urmează Învăţătorul, iar apostolii lui Isus avertizează că nu Îl pot lăsa singur în marea sa suferinţă. De aceea pornesc alături de El, parcurgând acelaşi drum: atunci când mulţimea se îndârjeşte în insulte şi în batjocură, ei vor să se facă părtaşi suferinţei Sale. Şi sunt siguri că Domnul le este alături chiar atunci când drumul lor devine greu şi simt neputinţa radicală de a se ajuta pe ei înşişi sau pe alţii.

Există multe feluri de a face Calea Crucii, dintre care unul s-a remarcat în mod cu totul particular, adică cel în 14 stări, ce poate deveni cu uşurinţă rugăciune comunitară. Cu câteva secole în urmă se făcea şi Calea Crucii în 7 stări. Important este să fixăm atenţia asupra aspectelor celor mai dureroase ale patimii lui Isus, ascultând ceea ce ne spune Evanghelia, credinţa şi inima noastră. Calea Crucii este o rugăciune globală şi trebuie să fie trăită cu o participare totală a persoanei. Atunci când ne rugăm Calea Crucii retrăim suferinţa lui Isus şi urmărim toate întrebările care simţim că iau naştere: de ce Isus a suferit atât de mult? Răspunsul constă într-un singur cuvânt: din iubire, din infinită iubire, nu putea să ne iubească mai mult. Cine a fost cauza unei atât de mari suferinţe? Şi acest răspuns este scurt: păcatele lumii, păcatele mele. Ce aşteaptă Isus care moare pe cruce pentru mine? Aşteaptă ceea ce a cerut încă de la începutul vieţii sale publice: "Convertiţi-vă!".

Calea Crucii care va urma se sprijină pe un material de o eficacitate cu totul particulară: Giulgiul de la Torino. Acesta este un material unic, întrucât nu există o altă imagine în lume capabilă să prezinte în mod atât de eficient şi de elocvent patima şi moartea lui Isus. Confruntarea în paralel dintre evanghelii şi imaginea Giulgiului oferă o singulară lectură sinoptică ce confruntă textul literar al evangheliilor şi cel în imagini de pe Sfântul Giulgiu. Ia naştere o reflecţie imediată şi foarte sugestivă ce capătă o forţă particulară chiar şi în epoca modernă caracterizată de o frapantă cultură a imaginii care cu siguranţă că a însoţit în secolele trecute meditaţia în faţa Sfântului Giulgiu a multor generaţii de credincioşi.

Meditarea imaginii Sfântului Giulgiu ne ajută să citim în lumina evangheliilor patimii suferinţa umană de orice tip, epocă sau provenienţă, după cum a amintit Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea în predica rostită în Catedrala din Torino în faţa Sfântului Giulgiu în data de 24 mai 1998: "amprenta trupului martirizat al Răstignitului, mărturisind înspăimântătoarea capacitate a omului de a provoca durere şi moarte semenilor săi, rămâne icoană a suferinţei nevinovate din toate timpurile: a nenumăratelor tragedii ce au marcat istoria trecută şi a dramelor care continuă să se petreacă în lume. Evocând asemenea situaţii dramatice, Sfântul Giulgiu nu doar că ne îndeamnă să ieşim din egoismul nostru, dar ne conduce la descoperirea misterului durerii care sfinţit de sacrificiul lui Cristos, generează salvare pentru întreaga umanitate. Sfântul Giulgiu ni-l prezintă pe Isus în momentul maximei sale neputinţe şi ne reaminteşte că în biruinţa Sa asupra morţii constă salvarea întregii lumi. Giulgiul Sfânt devine astfel o invitaţie la trăirea oricărei experienţe, inclusiv a suferinţei şi a supremei neputinţe, în situaţia celui care crede că iubirea îndurătoare a lui Dumnezeu învinge orice sărăcie, orice condiţionare, orice ispită de disperare".

Pentru evitarea repetiţiilor şi pentru focalizarea meditaţiei asupra celor mai importante momente, stările sunt şapte, însă detaliile ce ni se oferă spre meditaţie şi contemplaţie sunt foarte numeroase şi emoţionante.

Autorii acestor descrieri (Bruno Barberis) şi meditaţii (Giuseppe Ghiberti) au experimentat formula de faţă, propunând-o de multe ori în dieceza lor, la Torino, dar şi departe de hotarele lor. Oferind-o în scris, dorim ca Domnul să facă rodnică rugăciunea atât a comunităţilor, în întâlnirile lor de rugăciune, cât şi a fiecărui credincios, oriunde s-ar afla. Încredinţăm aceste pagini în mâinile Preasfintei Fecioare Îndurerate, ale Aceleia care a participat cel mai de aproape la suferinţele Fiului Său, Fiul lui Dumnezeu.