MEDITAŢII

Calea Crucii cu Giulgiul Sfânt

Starea a 6-a
ÎNMORMÂNTAREA

Când Isuse, ai murit,
Maica Sfântă Te-a jelit.
Cu-a ei lacrimi Te-a spălat,
Şi în giulgi Te-a-nfăşurat.
Maică plină de-ndurare,
Fă să dobândim iertare
De la Fiul Tău preasfânt
Până suntem pe pământ.

Lectură

Şi Iosif, cumpărând giulgiu şi coborându-L de pe cruce, L-a înfăşurat în giulgiu şi L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă, şi a prăvălit o piatră la uşa mormântului. (Mc 16,46)

Comentariu

O dată constatată moartea, cadavrele celor răstigniţi puteau avea sorţi diferite, în funcţie de situaţie. Având în vedere că răstignirea era rezervată criminalilor, tâlharilor, dezertorilor, sclavilor, răsculaţilor, necetăţenilor romani, deci celor aparţinători celor mai slabe categorii sociale, e clar că în cele mai multe cazuri cadavrele lor erau lăsate pe cruce spre mâncare sălbăticiunilor de pradă ori erau arşi pe cruce, iar în cazul cel mai bun, erau îngropaţi în gropi comune. Iată că era foarte rar faptul care i s-a întâmplat lui Isus, adică să fie luat de pe cruce şi îngropat într-un mormânt, iar înainte de înmormântare trupul să-I fie înfăşurat într-un veştmânt funerar.

Pe Sfântul Giulgiu este prezentă o particularitate care descrie şi acest act final. Pe imaginea dorsală la înălţimea rinichilor se vede o mare scurgere de sânge transversală ce traversează coloana. Este vorba despre sângele provenit de la coasta dreaptă rezultat prin golirea cavităţii toracice în momentul aşezării pe orizontală a trupului în timpul transportării de la locul răstignirii la cel al îngropării. După aceea a avut loc o îngropare normală cu înfăşurarea corpului într-o pânză, în măsură să justifice prezenţa pe Sfântul Giulgiu a dublei imagini frontale şi dorsale unificate în zona creştetului. În antichitate practica era aceea de a spăla cu grijă trupul (mai ales dacă era pătat de sânge) iar apoi de a-l unge cu arome parfumate. Foarte probabil trupul lui Isus nu a fost spălat, altfel nu am putea vedea cu claritate petele de sânge ce redau perfect forma cheagurilor şi a rănilor. E interesantă şi de această dată strânsa relaţie cu ceea ce spun evangheliile despre îngroparea lui Isus, care din cauza începerii iminente a zilei de Paşte, a fost învelit în Giulgiu în aşteptarea completării operaţiunilor de îngropare în ziua de după Paşte.

Meditaţie

Un cadavru e o problemă: nu poate rămâne între noi, ci trebuie să-i găsim un loc. A-i găsi un loc înseamnă a-l îndepărta, dar în acelaşi timp şi a garanta posibilitatea întoarcerii pentru a-l vizita. Se afirmă pentru ultima dată legea vieţii, care pentru a rămâne uniţi, separă.

Separarea locului este cel mai puţin dificil: insuportabil este sfârşitul oricărei relaţii cu celelalte persoane. Mormântul adăposteşte o realitate incapabilă de a comunica şi de aceea se închide deasupra lui însuşi. Va continua să fie vizitat, ştiind că înăuntru nu e nimic altceva decât ţărână. Una din temele cunoscute ale literaturii italiene cântă cultul mormintelor: însă e doar o întoarcere emoţionantă la un trecut ce nu mai există. Lângă morminte e cel mai intens regretul pentru a nu mai fi în stare să exprimăm afecţiunea sau recunoştinţa pe care nu le-am arătat celor ce nu mai sunt, atunci când erau încă în viaţă.

Acest mister este mărturisit la maximum prin prezenţa Sfântului Giulgiu. Sfântul Giulgiu este fruct al îngropării lui Isus; se naşte odată cu ea şi prin ea. Continuă să persiste misterul despre modul în care s-a putut produce acest Giulgiu, însă e clar că a fost făcut în acel misterios timp trecut de la coborârea de pe cruce şi momentul imprecis în care pânza încă neatinsă de efectele vreunei alterări a cadavrului, a încetat să-l învelească.

Cine va reuşi să spună vreodată cum au fost într-adevăr acele ore? În afara mormântului domnea satisfacţia pentru duşmanii lui Isus pentru că Îl făcuseră pentru totdeauna să tacă şi frustrarea pentru cei care simţeau că le lipseşte prezenţa Sa, înconjuraţi de puteri ostile, tulburaţi de amintirea abandonării pline de teamă în care îl lăsară pe Învăţătorul lor. În interiorul mormântului însă domnea o pace greu de exprimat. De fiecare dată când i se înfăţişează atenţia unui credincios, e mută uimire ceea ce-l asaltează: cum s-a putut ca Omul-Dumnezeu să ajungă la acea extremă? Şi ce se întâmplă în acest moment cu El? E moarte adevărată şi fără nici un diminutiv aceea care a pus stăpânire pe omul Isus? El nu mai este un om; persoana lui a încetat să existe. Dar ce s-a ales de acea divinitate ce susţinea umanitatea sa şi dădea autoritate intervenţiei sale? Persoana ce nu mai exista ca înainte aştepta să fie reconstituită în toată plinătatea sa în momentul învierii, când Dumnezeu Cuvântul se apropie din nou de umanitatea devenită glorioasă.

Mister al tăcerii... pare total: al lui Dumnezeu, al lui Isus, al lor săi. E linişte fecundă, ce maturizează explozia gloriei lui Dumnezeu. Pregătită de multă tăcere a lui Isus în timpul vieţii, până la împlinirea patimii, iată că ajunge maximul fecundităţii sale. Şi este modelul oricărei tăceri a noastre: aceea impusă de condiţii vătămătoare ale sănătăţii, aceea impusă de aroganţa sau de nelegiuirile pe care le-am făcut şi pe care nu reuşim să le mai plătim; e tăcerea născută dintr-o căutare a esenţialului sau poate dintr-un drum orientat către Dumnezeu. Tăcerea mormântului să ne înveţe şi să ne încurajeze în acceptarea acelor tăceri pe care le găsim contrare oricărei dorinţe a noastre.

Tatăl nostru... Născătoare... Mărire... Şi acum