MEDITAŢII

Calea Crucii cu Giulgiul Sfânt

Starea a 4-a:
RĂSTIGNIREA

Isus e pe lemn culcat,
Cuiele-n pălmi îi străbat,
Sângele Lui cel preasfânt,
Curge pârâu pe pământ.
Am greşit, Isuse bune,
Iar tu suferi pentru mine,
Dă-mi să plâng al meu păcat
Căci eu sunt cel vinovat.

Lectură

Şi L-au dus la locul zis Golgota, care se tălmăceşte "locul Căpăţânii" şi I-au dat să bea vin amestecat cu smirnă, dar El n-a luat, şi L-au răstignit şi au împărţit între ei hainele Lui, aruncând sorţi pentru ele, care ce să ia, iar când L-au răstignit, era ceasul al treilea. (Mc 15,22-25)

După aceea, ştiind Isus că toate s-au săvârşit acum, ca să se împlinească Scriptura, a zis: Mi-e sete. Şi era acolo un vas plin cu oţet; iar cei care Îl loviseră, punând în vârful unei trestii de isop un burete înmuiat în oţet, l-au dus la gura Lui. (In 19,28-29)

Iar Isus zicea: "Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac". (Lc 23,34a)

Comentariu

În epoca romană răstignirea urma un ritual foarte precis. Crucea nu era constituită dintr-o singură bucată, cum arată în mod normal iconografia tradiţională, ci din două părţi: braţul vertical (numit "stipes") care în mod normal se afla deja împlântat în pământ la locul răstignirii şi braţul orizontal (numit "patibulum") care uneori era transportat în spate de către condamnat. La locul supliciului braţele condamnatului erau fixate pe "patibulum" cu ajutorul frânghiilor şi al cuielor, care era apoi fixat şi prins pe cel vertical numit "stipes"; în sfârşit, picioarele condamnatului erau fixate la baza braţului vertical. Forma crucii rezulta astfel asemănătoare majusculei "T".

Pe Giulgiu, din păcate, braţele nu mai sunt vizibile din cauză că ţesutul a fost pârjolit la incendiul din Chambéry; sunt însă bine vizibile antebraţele care prezintă o uşoară îndoire spre interior la înălţimea articulaţiei cotului, iar mâinile se încrucişează la nivelul regiunii pubiene, cu mâna stângă suprapusă peste cea dreaptă.

Pe încheietura mâinii stângi este vizibilă o pată de sânge care iese dintr-o rană de formă ovală, provocată de un obiect cu vârf ascuţit, probabil de un cui. Sângele ieşit din această rană s-a scurs de-a lungul antebraţului până la cot. Întrucât şi pe celălalt antebraţ se vede o scurgere asemănătoare, e evidentă prezenţa şi la încheietura dreaptă a unei răni provocate de cui, aceasta nefiind vizibilă, fiindcă era acoperită de mâna stângă. Mersul picăturilor de sânge de pe antebraţe pare nenatural, întrucât urcă spre cot în loc să se scurgă către degete, conform legii gravitaţiei. Parcursul acestor picături de sânge este însă explicabil şi natural, întrucât ele s-au format când corpul era atârnat pe cruce şi de aceea încheieturile mâinilor se aflau mai sus decât coatele. Se poate concluziona astfel, fără nici un dubiu, că Isus a fost răstignit folosind cuiele.

Demnă de interes este localizarea acestei răni, care nu se prezintă în palma mâinii, cum este figurată în mod normal de către tradiţia iconografică a răstignirii, ci în încheietură, exact în spaţiul liber dintre oasele carpienelor, numit "spaţiul lui Destot". Pătrunderea cuiului în această zonă, conform studiilor chirurgului francez Pierre Barbet, comportă leziunea nervului median, având ca urmare îndoirea degetului mare în interiorul palmei mâinii. Aceasta ar explica absenţa imaginii degetelor mari pe Sfântul Giulgiu. Fixarea cuielor în încheietură şi nu în palma mâinii corespunde exigenţelor fixării articulaţiilor superioare pe cruce: ţesuturile palmei nu pot susţine greutatea corpului fără să se rupă. Faptul că ţintuirea articulaţiilor superioare nu avea loc în palmă a fost confirmat şi de găsirea în apropiere de Ierusalim a scheletului unui răstignit din secolul I.

Pata de sânge de pe încheietura stângă este formată din două scurgeri divergente orizontale (care au poziţie verticală dacă ne gândim la poziţia antebraţului pe cruce), cu un unghi ce corespunde celor două poziţii diferite pe cruce: poziţia întinsă care îi permitea un repaus relativ, însă împiedica o expiraţie normală din cauza puternicelor tensiuni asupra diafragmei şi asupra muşchilor pectorali şi poziţia ridicată care permitea o restabilire a unui act respirator parţial, dar care nu putea fi menţinută mult timp din cauza durerilor puternice.

Amprentele picioarelor, mai ales cele posterioare demonstrează în mod clar că au fost ţintuite pe braţul vertical al crucii. Talpa piciorului drept se vede clar, în timp ce a celui stâng este vizibilă doar în apropierea călcâiului. Aceasta sugerează că răstignirea s-a făcut folosind un singur cui şi suprapunând piciorul stâng peste cel drept. Pe talpa piciorului drept se observă deschizătura ieşirii cuiului, din care se despart şiroaie de sânge ce coboară către degete, datorate hemoragiei din timpul răstignirii. Altele coboară către călcâi, ţâşnind în momentul coborârii de pe cruce, când corpul se afla culcat pe spate. Se remarcă de asemenea că genunchiul stâng a fost fixat de rigiditatea cadaverică în poziţie mai îndoită decât dreptul, astfel că articulaţia stângă apare în imagine mai scurtă decât cea dreaptă.

Meditaţie

Urcarea Calvarului are loc între maltratările purtării crucii pe spatele redus la un noroi sângerând şi huiduiala mulţimii ce îl învăluie în ocară pe condamnatul care trece.

Puţine sunt sufletele îndurătoare: evangheliile le amintesc pe femeile miloase, în timp ce tradiţia se opreşte la întâlnirile cu Preasfânta Fecioară şi cu Veronica. Încheiat acest traseu, începe îndeplinirea ritualului umilitor al dezbrăcării: Îi sunt luate toate lucrurile: hainele, onoarea, libertatea.

Apoi răstignirea: suferinţă înceată şi crudă ce ajunge la punctul culminant în momentul ridicării pe lemnul vertical al crucii ("stipes") ce aştepta înfipt în pământ. Începe chinul respirării tot mai imposibile, în timp ce toate funcţiile corpului - deja foarte istovite - resimt repercusiunile şi încep să se altereze.

Nici una dintre particularităţile acestui procedeu nu a scăpat înregistrării Giulgiului. Ba Sfântul Giulgiu ilustrează chiar ceea ce evangheliile nu precizează sau notează sumar; ne face să înţelegem de-a dreptul procedeele cele mai crude pe care descrierile şterse ale antichităţii nu se preocupau să le explice în profunzime.

Totul însă îşi găseşte confirmarea în prezentarea evangheliilor, chiar dacă e scurtă. Isus este ţintuit pe cruce. Creatura a luat libertatea Creatorului său. Şi totuşi Isus nu se răzvrăteşte împotriva acestei sorţi, ci se lasă străpuns de cuie şi privat de libertate.

Contemplaţia creştină a văzut încă din antichitate o paralelă între pomul paradisului terestru şi lemnul crucii: creat pentru a mijloci viaţa, a devenit cauză de moarte; unul împuternicit să dispenseze de la moarte, a devenit pom al vieţii datorită fecundităţii pe care Isus i-a acordat-o murind.

Amândouă erau legate de voinţa Tatălui: nu l-au acceptat strămoşii, iar creatura a fost deviată de la scopul ei; pe lemnul crucii s-a urcat Isus pentru a îndeplini voinţa Tatălui şi el devine dintr-o dată fecund.

Desigur, a cânta "Ave, o cruce, unica speranţă!" nu este uşor. Am început să-l cântăm noi, după ce Isus s-a urcat pe cruce, însă Isus însuşi nu l-a cântat. Putem într-adevăr să ne gândim la sentimentele pe care le trăia atunci când se conforma voinţei Tatălui, dar nu trebuie să uităm ceea ce a însemnat în realitate crucea pentru Isus, pentru trup şi pentru suflet.

Tatăl nostru... Născătoare... Mărire... Şi acum