MEDITAŢII

Staţiuna a VII-a

Isus cade a doua oară sub povara crucii

Drumul e lung şi anevoios, crucea e grea, trupul deja mult prea ostenit. Pentru a doua oară, oboseala şi povara crucii Îl doboară la pământ. Dar Isus ştie că are un drum de făcut, nu poate să se oprească acum. Îşi adună stropul de putere care i-a rămas şi, cu efort, se ridică din nou. Nu are rost să rămână jos, n-ar folosi nimănui. Dar cui ar trebui să folosească ridicarea sa? Pentru cine să se ridice? De ce să-şi continue drumul? Ca să-i mântuiască pe cei care Îl prigonesc, Îl huiduiesc, Îl dau la moarte? Pentru mine? Dacă sunt sincer, merit eu oare ca cineva să sufere atât, numai ca să mă facă fericit pe mine?

"Dacă voi sunteţi aşa, nu meritaţi nimic. Nu meritaţi să duc crucea mai departe, mai ales dacă mă forţaţi! Eu nu fac nimic din obligaţie! Sunt un om liber", ar fi putut spune. Dar cu toată libertatea Lui, alege să se supună planului Tatălui, cu toată libertatea alege să continue Calvarul pentru a fi răstignit pentru noi, cei păcătoşi. Aşa că se ridică, spre a continua îndeplinirea misiunii ce i-a fost încredinţată.

Nu doar o dată ne confruntăm cu probleme de autoritate în familie. De ce să mă supun, să mă sacrific, dacă mi se pare că celălalt nu merită? Nu sunt obligat să fac anumiţi paşi. La urma urmelor, sunt un om liber. Pot să aştept mai întâi să se schimbe celălalt, să facă celălalt un pas, atunci poate că merită să fac şi eu un efort. - Numai să nu fi zăcut prea mult în rănile mele, până când mi se scurge şi ultimul strop de putere şi mi-e şi mai greu să mă ridic. Şi, chiar dacă aş dori acum reînceperea, mi se pare de astă dată că nu mai avem nici o şansă să o luăm de la capăt.

Dar pot să aleg, cu toată libertatea mea, să mă supun unei autorităţi, din iubire, nu din obligaţie. Pot să privesc acea autoritate ca fiind expresia voinţei lui Dumnezeu pentru mine (atâta timp cât nu mă orientează împotriva poruncilor Sale, desigur). Şi pentru Dumnezeu, care mă iubeşte şi pe care îl iubesc, merită să fac efortul de a reîncepe. Pentru Dumnezeu, care mă iubeşte şi pe care îl iubesc, din iubire aşadar, merită să fac un efort pentru soţul meu, pentru soţia mea, pentru copiii mei, chiar şi atunci când - omeneşte vorbind - mi se pare că nu mai găsesc în aceştia nici un "merit". Astfel, reîncep în relaţiile mele, făcând ceea ce îmi cere El, adică trăind iubirea faţă de aproapele. Pun din nou la temelia relaţiilor mele singura bază solidă, pe care pot fi acestea clădite: Iubirea. Mă înscriu astfel în planul minunat al voinţei Sale pentru mine, pentru familia mea. Şi colaborez cu El la mântuirea, la fericirea familiei mele şi, implicit, la construirea unei societăţi reînnoite.

Sigur că acest lucru mă costă: drumul spre lumina dimineţii trece în mod necesar prin întunericul nopţii, drumul spre Înviere trece negreşit peste dealul Golgotei. Dar ştiu, prin credinţă, că dincolo de noapte mă aşteaptă ziua, dincolo de moarte mă aşteaptă viaţa, dincolo de durere mă aşteaptă fericirea.

Iar de fiecare dată când a slăbit în mine credinţa şi iubirea, când nu mai văd atât de clar rostul măruntelor eforturi de zi cu zi, de fiecare dată când m-am împiedicat în propriile slăbiciuni şi am căzut, nu-mi rămâne altceva decât să mă ridic. Adesea, însă, nu mă pot ridica singur. Am nevoie de ajutorul altora. Poate mi se pare uneori chiar umilitor că trebuie să accept ajutorul cuiva. Dar important e că mă ridic. Chiar dacă acea ridicare nu este una glorioasă, căci sângerez în continuare. Golgota e încă departe. Învierea nu o vede nimeni. Doar credinţa ştie că va veni a treia zi. Dacă aş putea acum să fac un gest glorios... Dar îmi lipseşte forţa. N-aş putea decât anevoie să reîncep, cu paşi mărunţi, pe drumul meu. Da, e chiar mizeria umană, atunci când am căzut înapoi în viciile mele, în vechile păcate, săvârşite dintr-o proastă obişnuinţă, pe care deja mi-e ruşine să le mărturisesc pentru a nu ştiu câta oară la confesional. Să mă ridic totuşi? Pasul e parcă prea mic, ca să merite. Şi, totuşi, cu astfel de paşi mici trebuie să mergem înainte!

Da, căci pentru fericire nu mi se mai pare preţul prea mare, sacrificiul prea greu de făcut, pasul prea mărunt şi fără rost. Cum aş putea abandona acum, când ştiu că miza e atât de mare?

Trebuie să reîncep. Nu am altă alternativă. Ca să îmi continui drumul, trebuie să mă ridic din măruntele mizerii în care cad în fiecare zi, care îmi fac viaţa un Calvar. Şi nu mă aplaudă nimeni, când mă ridic. Nu se întâmplă acum vreo minune aclamată de mulţime. Dar am făcut încă un pas, îl fac apoi şi pe următorul. Şi cu astfel de paşi mărunţi, umili, înşiraţi pe un drum plin de suferinţă, se întâmplă Minunea prin excelenţă, mântuirea noastră. Căci pe cruce, Isus "nu lucrează, nici nu predică: Isus se sacrifică din iubire. În viaţă se pot face multe lucruri, se pot spune multe cuvinte, dar glasul durerii, chiar surd şi necunoscut altora, glasul durerii oferite din iubire este cuvântul cel mai puternic, care răneşte Cerul."[1]

Aşa că şi astăzi trebuie să mă ridic. Şi reîncep cu avânt. Şi cu speranţa că, împlinind voinţa Tatălui din iubire, descriu cu viaţa mea un drum pe urma Lui.

[1] Chiara Lubich, Meditatii, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucuresti, 2002, p. 33

pr. Pal Iosif Csaba, Reşiţa