MEDITAŢII

Staţiuna a V-a

Simon din Cirene îl ajută pe Isus să-şi ducă crucea

Drumul parcurs de Isus cu crucea în spate de la fortăreaţa Antonia până la Calvar a fost mai puţin de un kilometru. Dar Isus era epuizat din cauza nopţii nedormite, petrecută în batjocuri şi maltratări, a sângelui pierdut la biciuirea şi încoronarea cu spini. Pe acest drum, Mântuitorul, purtându-şi crucea, cade de mai multe ori, iar soldaţii şi-au dat seama că cel condamnat, prăbuşindu-se mereu la pământ, ar putea muri pe cale, înainte de a ajunge la locul de execuţie. Iată pentru ce soldaţii romani, nu din milă sau compătimire, l-au forţat pe un trecător, pe un ţăran care se întorcea de la câmp, să îi ia crucea lui Isus din spate şi să o ducă el până pe Calvar. Se numea Simon din Cirene. El devine modelul creştinului care îşi ia crucea în spate şi merge pe urmele lui Isus. Dacă vrea cineva să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze. (Mt 16,24)

Zilnic avem de purtat în spate ca şi Simon din Cirene o cruce mai grea sau mai uşoară. Este o lege de la care nimeni nu se poate sustrage. Dar marea noastră şansă este aceea că putem transforma crucea în instrument de mântuire.

În intenţia duşmanilor şi a călăilor lui Isus, crucea pe care i-au pus-o pe spate trebuia să fie instrumentul umilirii, al suferinţei supreme; dar în realitate a fost instrumentul mântuirii noastre, semnul iubirii Lui pentru noi, iubire care s-a manifestat într-un mod şi mai generos nu numai prin semne şi minuni, ci şi prin propria persoană, îndeosebi prin suferinţa, pătimirea şi moartea sa.

Isus ne spune în cuvinte foarte clare ce trebuie să facem ca să rămânem în această iubire: "Dacă vrea cineva să vină după mine să renunţe la sine..." Trebuie să renunţăm în mod radical la egoismul nostru, să nu mai facem din eul nostru centrul a toate, şi să acceptăm să ne pierdem chiar şi viaţa pentru Cristos. Dacă voim să o salvăm, o vom pierde. Dacă o pierdem pentru El, o vom afla.

Cu acest paradox, Isus ne dă o revelaţie decisivă pentru orientarea noastră corectă în viaţă. În viaţa noastră simţim două aspiraţii puternice: dorinţa de fericire şi dorinţa de iubire. De fapt, Dumnezeu ne-a creat tocmai pentru fericire şi pentru iubire. Există însă o certă incompatibilitate între aceste două scopuri, cel puţin în lumea temporală. Cine caută direct propria fericire trăieşte în egoism şi se îndepărtează de iubire. Cine vrea să trăiască în iubire trebuie să renunţe să caute direct propria fericire. Mulţi rămân într-o situaţie ambiguă: pretind că vor să iubească, dar în realitate caută, înainte de toate, propria fericire. Isus nu vrea ca noi să ne amăgim. Ne spune cu claritate că, dacă vrem să găsim fericirea, trebuie să renunţăm să o căutăm şi să urmărim doar un singur lucru: progresul în iubire, urmând calea pe care El însuşi ne-a trasat-o.

Simon din Cirene, purtând crucea, a înţeles cine este Isus şi a început să ducă povara crucii din iubire faţă de Mântuitorul. Harul pe care l-a primit Simon din Cirene îl implorăm şi noi repetând rugăciunea de la staţiunea a V-a: "O, Isuse, dă-mi şi mie harul ca, prin crucea ce-mi este dată, să cunosc cine eşti, să învăţ a te iubi şi a răbda orice suferinţă din dragoste către tine. Amin."

"Mergea agale pe drum.
Şi l-au pus la lucru.
Un călător necunoscut, un fiu al nimănui.
Doamne, cu toate acestea, i-ai acceptat ajutorul. N-ai pretins ca fapta lui să izvorască din adâncul inimii, aşa cum se angajează un prieten mărinimos şi devotat pentru fratele său, istovit şi batjocorit. Acest om înjosit venea numai din constrângere.
Şi tu l-ai acceptat.
Un om sărman şi neputincios te ajută pe tine, Dumnezeule atotputernic,
Pentru că ai vrut să trăieşti şi cu ajutorul pământesc al omului.
Doamne, şi eu am nevoie de ajutorul altora.
E lung şi anevoios drumul oamenilor dacă îl străbaţi numai de unul singur.
Resping braţele care vor să mă ajute,
singur vreau să fac totul,
singur să lupt
şi singur să înving,
Deşi trece pe lângă mine poate un prieten, un soţ devotat, un frate drag, un vecin bine intenţionat sau
un tovarăş cumsecade.
Tu mi i-ai trimis şi de multe ori eu nici nu-i bag în seamă.
Deşi lumea n-o putem mântui decât împreună!
Dă-mi, Doamne, harul să recunosc şi să îi accept pe toţi "Simonii" din calea vieţii mele, chiar şi atunci când vin "şovăind". (Michel Quoist)

PS Cornel Damian, Bucureşti