MEDITAŢII

CALEA CRUCII LA COLOSSEUM
VINEREA MARE 2004

În acest an textele care însoţesc Via Crucis, "Calea Crucii" pe care Biserica lui Dumnezeu care este în Roma, călăuzită de păstorul ei, Succesorul lui Petru, o parcurge în seara din Vinerea Sfântă, în comemorarea liturgică a Patimii Domnului, sunt texte luate din evanghelia după Luca. Comunităţii creştine din Roma li se alătură de-a lungul celor paisprezece staţiuni pelerini din întreaga lume, în timp ce milioane de credincioşi de diferite limbi, naţiuni şi culturi se unesc cu ei în rugăciune şi meditaţie prin intermediul mijloacelor audiovizuale. În particular, o fericită coincidenţă calendaristică le permite în acest an credincioşilor din Orient şi Occident să celebreze simultan marele mister al pătimirii, morţii şi învierii unicului lor Domn şi, deci, să trăiască împreună comemorarea evenimentului fundamental al credinţei lor.

Textele pentru meditaţie şi rugăciune din acest an au fost scrise de pr. André Louf, un călugăr cistercian care de câţiva ani trăieşte într-un loc retras după ce a slujit ca abate în comunitatea sa Notre-Dame din Mont-des-Cats din Franţa timp de treizeci şi cinci de ani, călăuzind-o în urmarea lui Isus Cristos încă din anii Conciliului Vatican II până în pragul celui de-al treilea mileniu: un călugăr înrădăcinat în Scriptură datorită practicării cotidiene a lectio divina, îndrăgostit de Părinţii Bisericii din primele secole ca şi de misticii flamanzi; un părinte de călugări capabil să-i însoţească pe fraţi în viaţa spirituală şi în căutarea cotidiană a acelui "o singură inimă şi un singur suflet" care caracteriza comunitatea apostolică din Ierusalim. Un călugăr cenobit, aşadar, pentru care singurătatea şi comuniunea sunt în constantă dialectică existenţială: singurătate în faţa lui Dumnezeu şi comuniune fraternă, unificare interioară şi unitate comunitară, reducere la simplicitas a esenţialului şi dilatare la pluralitatea expresiilor trăirii credinţei. Aceasta este misiunea îndelungată a călugărului, dinamica acelui stabilitas al său într-o determinată realitate comunitară, "munca de ascultare" (Regula lui Benedict, Prol. 2) prin care se întoarce la Dumnezeu.

De acest eliberator efort monastic, care este şi efortul oricărui botezat membru al comunităţii vitale a Bisericii, sunt impregnate textele propuse pentru această Via Crucis. Isus se află de mai multe ori "singur", uneori din liberă alegere, alteori pentru că este părăsit de toţi: este singur faţă în faţă cu Tatăl în Grădina Măslinilor, este singur în faţa trădării unui discipol şi al renegării din partea altuia, singur înfruntă sinedriul, pe Pilat, grupurile de soldaţi, singur ia asupra sa povara crucii, singur se va abandona cu totul în braţele Tatălui.

Dar această singurătate a lui Isus nu este sterilă, dimpotrivă: deoarece izvorăşte dintr-o intimă uniune cu Tatăl şi cu Duhul, creează la rândul său comuniune între cei care intră într-o relaţie dătătoare de viaţă cu aceasta. Astfel, Isus, în pătimirea sa, află sprijinul fratern al lui Simon din Cirene, cunoaşte mângâierea femeilor discipole care au urcat la Ierusalim împreună cu el, deschide porţile Împărăţiei pentru centurion şi pentru tâlharul cel bun care ştiu să privească dincolo de aparenţe, vede cum se constituie la picioarele crucii embrionul comunităţii format de mama sa şi de discipolul său iubit. În fine, tocmai momentul care pare a reprezenta o mai mare singurătate, aşezarea în mormânt, atunci când trupul său este înghiţit de pământ, devine trecere spre o reînnoită comuniune cosmică: coborât în infern, Isus află în Adam şi Eva omenirea întreagă, vesteşte "mântuirea sufletelor care aşteptau în închisoare" (1Pt 3,19) şi restabileşte comuniunea paradisiacă.

Pentru fiecare discipol al lui Isus Cristos a participa la Via Crucis înseamnă aşadar a pătrunde în misterul de singurătate şi de comuniune trăit de Învăţătorul şi Domnul, a accepta voinţa Tatălui, până ce izvorăşte, dincolo de suferinţă şi de moarte, Viaţa fără de sfârşit care iese din coasta străpunsă şi din mormântul gol.

[ staţiunea I ]