MEDITAŢII

Staţiuna a XII-a

Isus moare pe cruce

Vineri după amiază pe la ora trei. O parte din poporul Ierusalimului se pregătea de sărbătoare. Imediat urma Paştele. Ce sărbătoare frumoasă, îmbelşugată, plină de bucurie ar fi trebuit să fie pentru tot evreul credincios! Dar în acel an, al treizeci şi treilea al lui Isus, nu pentru toţi a fost o sărbătoare veselă. Acel ajun de Paşti a stricat planurile multor oameni credincioşi. Mulţi evrei au venit la Ierusalim să se bucure, dar pentru ei nu a mai fost sărbătoare. Pentru ei a fost doar durere, condamnare, derută, plâns, sânge, cruce, moarte, înmormântare...

Vârful Calvarului, într-o frumoasă după amiază de primăvară, şi totuşi atât de tristă! Pe fondul unui cer frumos, cum numai la Ierusalim se poate vedea, trei siluete, pe trei cruci. Trei oameni diferiţi, dar cu aceeaşi soartă: răstigniţi! Un tâlhar, un salvat, în care mai era un dram de speranţă, şi un salvator care mai are puterea să rostească cuvinte mari: iertare, împlinire, mamă, fiu, paradis, Tată.

Isus cel nevinovat, Isus făcătorul de minuni, Isus salvatorul, Isus tânăr (la doar 33 de ani), Isus vorbitorul admirat de toţi ("nimeni nu a mai vorbit vreodată ca acest om"), Isus care a învins şi a scos diavoli, Isus cel strălucitor pe Tabor, Isus vindecătorul, Isus care dă viaţă, încet, încet, pe vârful Calvarului se stinge din viaţă. Atârnat între cer şi pământ, cu mâinile străpunse, lipite de cruce, este în agonie. Şi cuvintele ies greu, dar au atâta putere, sunt testamentare, mântuiesc!

Răstignindu-l pe cruce, oamenii au vrut parcă să-l împiedice să mai lucreze cu mâinile: să mai facă minuni, să mai mângâie, să mai aline suferinţe. Dar, curios: nimeni, nimeni nu a putut să-l oprească pe Isus, chiar şi pe cruce fiind, să ierte şi să iubească. Dreptul la iubire şi la iertare nu poate să i-l ia nimeni! Pe cruce i s-a luat orice drept, dar dreptul de a fi în legătură cu Tatăl Ceresc nu i l-a putut lua nimeni. El, care a creat universul cu toate bunătăţile şi frumuseţile, nu mai are dreptul nici măcar la câteva picături de apă. Când îi este sete i se dă fiere şi oţet. Nu mai are dreptul nici să-şi pună piciorul pe pământ: trebuie să stea atârnat!

Vârful Calvarului este şi un loc al părăsirii: toţi l-au părăsit. Doar iubirea de mamă a Mariei e mai tare ca moartea, răzbate prin cele mai mari greutăţi. Unde este Petru care spunea că va merge chiar şi la moarte cu Isus? Unde este Iacob, cel care a fost şi pe Tabor, şi în Ghetsemani? Unde-i Lazăr cel înviat din morţi? Unde-i paraliticul de la Betesda? Unde-i Nicodim care venea noaptea la Isus ca să primească învăţătură? Calvarul nu place nimănui: e prea mult sânge aici, e prea multă duritate, e prea multă suferinţă, e prea multă moarte!

Şi totuşi Calvarul e marele şi unicul altar al istoriei: pe acest altar se aduce jertfa supremă - se jertfeşte, îşi varsă sângele Fiul lui Dumnezeu. La marea Liturghie se uneşte în jertfă şi Maria, Mama plină de durere. Pe altarul Calvarului Maria devine co-răscumpărătoare. Jertfa inimii ei se uneşte cu jertfa sângelui Fiului. Ceea ce Maria a primit de la Tatăl în ziua de Buna Vestire oferă acum Tatălui. Pe cruce, Isus spune: "S-a împlinit!", adică: Tată, Eu am dus la bun sfârşit opera de mântuire a omenirii. Maria poate spune exact acelaşi lucru: "Tată, ceea ce mi-ai cerut la Buna Vestire, iată că am dus la bun sfârşit!".

De pe Calvar creştinii au reţinut această imagine sinistră, dureroasă, greu de închipuit, dar atât de reală şi grăitoare: CRUCIFIXUL, Isus atârnând pe cruce. De aceea, crucea are un loc aparte şi în casele creştinilor. Isus răstignit urmăreşte parcă familia în toate greutăţile şi bucuriile ei. În faţa crucifixului se reuneşte familia seara în rugăciune; privind spre crucifix capătă putere soţul şi soţia când viaţa este foarte apăsătoare; în faţa crucii învaţă copiii primele rugăciuni; privind spre cruce capătă putere de a suferi bolnavul care vede că cel răstignit a suferit mult mai mult decât el.

Tată ceresc, îţi mulţumim că ai trimis pe Fiul tău în lumea noastră pentru a ne salva şi că ai acceptat aceste suferinţe de pe cruce pentru ca şi noi să putem fi cu tine în veci. Învaţă-ne să fim recunoscători pentru acest mare dar al mântuirii!

Doamne Isuse, prins în cuie pe cruce, dă-ne o sensibilitate mai mare faţă de crucea şi suferinţele tale. Arată tuturor oamenilor de azi că sfânta cruce, lemnul preţios stropit cu sânge divin, este semnul mântuirii, este semnul biruinţei, este cartea de identitate a creştinului, este izvor de har, este mângâiere în ceasurile grele.

Maică preasfântă, tu care ai îmbrăţişat crucea pe care atârna Isus, învaţă-ne să iubim şi să preţuim Crucea care ne-a obţinut mântuirea.

Ne închinăm Ţie, Cristoase, căci prin sfânta ta cruce ai răscumpărat lumea!

pr. Iosif Dorcu, Iaşi