PREASFÂNTA FECIOARĂ MARIA

Fatima (I)

Pe la jumătatea lunii martie a anului 1917, Lenin instala puterea sovietelor şi teroarea în Rusia. Pregătit şi sprijinit de lojele masonice din Occident, Lenin iniţia revoluţia mondială care să vizeze, în primul rând, distrugerea Bisericii catolice, pornind din două puncte ale Europei: Rusia şi peninsula Iberică (Portugalia şi Spania). Scria Lenin: "Revoluţia noastră este internaţională. Noi o vom începe în Rusia şi în peninsula Iberică şi de acolo vom semăna revoluţia în toată Europa". Nu aveau de unde să ştie ce gândea şi ce plănuia Lenin, la distanţă de mii de kilometri, cei trei copilaşi de la Fatima, din Portugalia: Lucia dos Santos de zece ani şi verişorii ei, Iacinta şi Francisc Marto, de şapte şi respectiv nouă ani, când în ziua de 13 mai a aceluiaşi an, 1917, porneau cu oile spre Cova de Iria, la 2 km distanţă de casa părintească, unde tatăl Luciei avea o bucată de pământ.

Tocmai mâncaseră la amiază ce li se pusese de acasă şi se rugaseră rozariul, după o metodă originală inventată de Francisc, care le permitea să-l termine în două minute, când cerul senin e brăzdat de un fulger. Temându-se de furtună, copiii îşi adună în grabă oile ca să plece acasă, când un al doilea fulger îi orbeşte şi, în acelaşi moment, deasupra unui mic stejar le apare o Doamnă învăluită în lumină. Copiii se sperie:

- Nu vă temeţi, le spune Doamna, nu vă fac nici un rău.
- Doamnă, îndrăzneşte Lucia, mai curajoasă, de unde sunteţi?
- Sunt din cer.
- Şi ce vreţi de la noi?
- Vreau să veniţi aici în fiecare lună, în ziua de 13, la aceeaşi oră, de şase ori. Mai târziu am să vă spun cine sunt şi ce vreau...
- Veniţi din cer... Dar eu voi merge în cer?
- Da, vei merge.
- Şi Iacinta?
- Şi ea.
- Şi Francisc?
- Şi el, dar trebuie să recite Rozariul (să-l recite cum trebuie).

Copiii se înţeleg între ei să nu spună nimănui ce au văzut. Dar, pe Iacinta o mănâncă limba şi seara la masă povesteşte tot. Mama o ceartă şi o roagă să termine cu minciunile şi cu poveştile acestea. De la mama Iacintei află a doua zi tot satul, află şi mama Luciei care se înfurie şi, croind-o cu coada măturii, îi porunceşte: "Să mergeţi la toţi vecinii şi să le spuneţi că sunteţi trei mincinoşi".

Cu toate necazurile şi zeflemelile sătenilor, în iunie, la a doua întâlnire cu Sfânta Fecioară, la locul apariţiei, în jurul copiilor sunt câteva zeci de curioşi. "Continuaţi să veniţi şi în lunile următoare, le spune Doamna. În octombrie voi face o minune pentru ca toţi să o vadă şi să creadă". În iulie, numărul curioşilor se ridică la cinci mii, iar în august la douăzeci de mii. Numai că de data aceasta nu erau prezenţi copiii.

Toate ziarele scriau de cele întâmplate la Fatima. Masoneria se alarmează. Subprefectul îi ridică pe copii pentru anchetă şi-i ţine două zile arestaţi. In septembrie sunt prezente 30000 de persoane. Pentru 13 octombrie se răspândise zvonul că se va întâmpla minunea. Din ajun, o mulţime de vreo 30000 de persoane iau cu asalt locul. A doua zi, sunt de faţă 70000 de persoane: curioşi, oameni de ştiinţă, medici, veniţi să studieze fenomenul, jurnalişti anticlericali, veniţi cu gândul să demaşte impostura.

Ploua, era vreme urâtă; la ora obişnuită sosesc şi copiii. Sunt însoţiţi de părinţii lor. Părinţii vin să-i apere, să nu fie linşaţi. Copiii primiseră multe ameninţări că, dacă nu se întâmplă minunea, nu le va cădea deloc bine. "Închideţi umbrelele!", porunceşte Lucia. Ploaia se opreşte. Urmează fulgerul obişnuit şi copiii cad în extaz. Sfânta Fecioară e punctuală la întâlnire.

Şi iată că cei 70.000 de oameni n-au fost înşelaţi. Ei asistă la minunea promisă, minunea soarelui pe care au descris-o toate ziarele din Portugalia şi nu numai. Una din cele mai precise descrieri este a unui savant: doctorul Jose Proença de Almeida Garret venit din curiozitate la Cova de Iria. Mulţimea aceea imensă contemplă o minune nemaiauzită. La un moment dat, ploaia încetează, norii sunt sfâşiaţi şi soarele apare la zenit, asemănător unui disc de argint. Dintr-o dată soarele începe să tremure, să danseze. Se învârte în jurul lui cu o viteză ameţitoare, ca o roată de foc, lansând în toate direcţiile jerbe de lumină. Timp de patru minute, lumina sa devine, rând pe rând, galbenă, verde, roşie, albastră, violetă. Se opreşte brusc, apoi îşi reia, strălucind, dansul. Se opreşte iarăşi pentru a reîncepe a treia oară, devenind şi mai luminos. Cei de faţă rămân încremeniţi de stupoare. Dintr-o dată, strigăte asurzitoare ies din toate piepturile: "Minune! Minune! Cred, Doamne... Bucură-te Marie... Dumnezeule, îndurare... Doamne, iertare, iertare!" Şi iată că soarele se desprinde acum de pe cer şi, în salturi succesive, se îndreaptă spre mulţime. Notează dr. Jose Proença: "Păstrându-şi prodigioasa rotire în jurul său, soarele s-a desprins de pe firmament şi acum, roşit ca sângele, se precipita către pământ, ameninţând să zdrobească sub greutatea uriaşei sale mase incandescente. Au fost clipe care au produs o impresie terifiantă". Poporul în genunchi, în noroi, spune actul de căinţă. Apoi soarele îşi reia locul pe cer şi poporul intonează Crezul. Minunea a durat zece minute. Dansul soarelui l-au văzut nu numai cele 70.000 de persoane de la Cova de Iria, dar şi locuitorii satelor vecine. E clar că nu a fost un fenomen natural, de vreme ce nici un observator astronomic din lume nu l-a înregistrat.

La a doua apariţie, Lucia o roagă pe Sfânta Fecioară:
- Doamnă, aş vrea să vă rog să ne luaţi în cer.
- Da! Pe Iacinta şi pe Francisc îi voi lua curând. Dar tu vei mai rămâne încă un timp. Isus vrea să se folosească de tine ca să mă faci cunoscută şi iubită. Vrea să orânduiască în lume devoţiunea către Inima mea Neprihănită.

Şi aşa s-a întâmplat. Francisc a murit peste doi ani, la vârsta de unsprezece ani, iar Iacinta peste trei ani, la vârsta de zece ani. Trupurile lor se odihnesc sub lespezile Sanctuarului din Fatima. Lucia, intrată la carmelitanele din Coimbra, se apropie de nouăzeci de ani.

Vizionarii de la Fatima o prezintă pe Sfânta Fecioară ca fiind de o frumuseţe suprapământească, cu zâmbetul pe buze, dar un zâmbet amestecat cu o tristeţe de nedescris. Motivul tristeţii e lesne de înţeles: păcatele din cauza cărora atâţia se prăbuşesc în iad. Sfânta Fecioară le spune copiilor: "Rugaţi-vă mult şi jertfiţi-vă pentru păcătoşi, fiindcă multe suflete merg în iad, deoarece nu este cine să se jertfească şi să se roage pentru ele". Şi la a treia apariţie le dă dovada concretă. Povesteşte Lucia:

Sfânta Fecioară, deschizându-şi braţele, fasciculele de lumină care se răspândeau din mâinile ei "păreau că deschid pământul şi noi am văzut un ocean de foc. Vedeam, cufundaţi în foc, diavolii şi sufletele celor condamnaţi. Erau ca nişte cărbuni transparenţi, negri sau bronzaţi, având formă umană. Pluteau în acest foc, purtate de flăcările care ieşeau din ele, cu nori de fum ce ieşeau din toate părţile, asemenea scânteilor care se văd la marile incendii, fără greutate, fără stabilitate, în mijlocul strigătelor şi gemetelor de durere şi de disperare care ne înspăimântau şi ne făceau să tremurăm de groază. La vederea acestei privelişti, am scos strigătul pe care, mi s-a spus, l-au auzit cei de faţă. Diavolii se deosebeau de sufletele osândiţilor prin forme oribile de animale neobişnuite şi necunoscute, asemănătoare unor cărbuni aprinşi".

Iacinta, înainte de a muri, îi spunea Luciei: "Dacă Sfânta Fecioară îţi va îngădui, să spui la toată lumea ce este iadul, ca să nu mai păcătuiască şi să nu ajungă acolo". Însăşi Sfânta Fecioară, la Fatima, le cere copiilor să spună rugăciunea pe care o spunem şi noi la fiecare decadă din rozariu: "O, Isuse, iartă-ne păcatele, fereşte-ne de focul iadului...". Papa Pius XII, legat direct, cum vom vedea, de apariţiile de la Fatima, remarca deja tendinţa celor care au misiunea de a predica Evanghelia, de a trece sub tăcere existenţa iadului, deşi în evanghelii de 84 de ori se vorbeşte despre suferinţele celor osândiţi. Le spunea predicatorilor din Postul Mare în 1949:

"Fără îndoială că această temă trebuie tratată cu demnitate şi înţelepciune. Dar cât priveşte esenţa acestui adevăr, Biserica are misiunea înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor de a-l vesti, de a-l învăţa fără nici o atenuare, aşa cum l-a descoperii Cristos. Şi nu există vreun timp sau vreo împrejurare care să poată micşora rigoarea acestei obligaţii".

Poate nimeni nu a sesizat mai bine, la cei chemaţi de Cristos să predice Evanghelia, tentaţia de a trece peste adevăruri care deranjează, care supără şi nu gâdilă urechile, cum este existenţa iadului, a diavolului, cu intenţia de a câştiga popularitatea şi bunăvoinţa ascultătorilor, ca scriitorul francez G. Bernanos. El scrie în cunoscutul său roman "Jurnalul unui paroh de ţară":

"Bunul Dumnezeu nu a scris că noi trebuie să fim mierea pământului, dragul meu, ci sarea pământului. Iată, acum, sărmanul nostru pământ se aseamănă cu bătrânul tată Iob, plin de răni şi de ulcere, pe grămada sa de gunoi. Sarea pusă pe carnea vie arde, dar fereşte de putrezire totodată. Ideea voastră de a-l desfiinţa pe diavol (şi iadul) arată mania voastră de a fi iubiţi, pentru voi înşivă, se înţelege. Nu uita, un preot adevărat nu e niciodată iubit".

Ceea ce l-a determinat pe Fiul lui Dumnezeu să vină pe pământ, să sufere şi să moară, a fost dorinţa de a-i salva pe oameni de la iad. Această dorinţă i-a obsedat întotdeauna pe sfinţi şi pe apostolii adevăraţi. Când omul salvat de la înec şi purtat pe braţe de Sfântul Ioan Bosco îi mulţumea plângând salvatorului său, acesta îi răspunde: "Ah, cum aş vrea să scot afară şi să duc pe braţe sufletele atâtor tineri care se prăbuşesc în iad". Dar, mai înainte de a salva pe alţii, să avem grijă să ne salvăm pe noi înşine de la iad. De aceea ne însuşim rugăciunea Sfântului Augustin: "Hic ure, hic seca, hic non parcas dum în aeternum parcas!" (Aici arde-mă, aici taie-mă, aici nu mă cruţa, numai să mă cruţi în veşnicie).