LITURGIE

VI. SIMBOLURI LITURGICE

Tămâia. În toate religiile păgâne antice şi moderne tămâierea este nelipsită în slujbele religioase. Fumul de tămâie simbolizează rugăciunea ce se înalţă către Dumnezeu nu numai în iudaism şi creştinism, dar şi în hinduism, în budism etc. Grecii şi romanii ardeau tămâie în faţa statuilor zeilor în semn de adoraţie. De asemenea, în cultul adus împăratului tămâierea însemna recunoaşterea religiei de stat şi a împăratului ca zeu. Numeroşi au fost creştinii care au murit ca martiri fiindcă au refuzat să ardă tămâie în faţa statuilor zeilor sau a împăratului. În nopţile reci şi furtunoase se ardea tămâie pentru a izgoni spiritele rele.

În cultul morţilor fumul de tămâie indică drumul spre lumea de dincolo şi în acelaşi timp, mai ales în ţările calde, izgoneşte mirosul descompunerii, fiind absolut necesar pentru dezinfectare şi prevenire a contaminării. Tămâia era de asemenea un semn de omagiu, de respect care se aducea cuiva. În antichitate se oferea tămâie oamenilor de seamă: împăraţi, regi, principi, demnitari. E cazul celor trei magi care printre altele oferă tămâie Regelui nou născut, Cristos.

Psalmul 141,2 proclamă: "Ca fumul de tămâie să se înalţe către tine rugăciunea mea". În Exod 30,34-38 tămâia devine simbolul adoraţiei adusă lui Dumnezeu. Fumul de tămâie se înalţă către Dumnezeu ca mireasmă plăcută în semn de ispăşire şi împăcare (Ier 2,l; Num 17,12). În Exod 13,21 coloana de foc e semnul prezenţei lui Dumnezeu. La templul din Ierusalim în faţa Sfintei Sfintelor era un altar de aur pe care era arsă tămâie aromată în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară ca jertfă de laudă adusă lui Dumnezeu. (Ex 30,1-10.34-38; 37,25-29; Num 4,11; 1Reg 6,20-21; Lc 1,8-11).

Deosebit de impresionant este textul din Apocalipsă 8,3-5 "Apoi a venit un alt înger care s-a oprit în faţa altarului cu o cădelniţă de aur. I s-a dat tămâie multă, ca să o aducă, împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul de aur, care este înaintea scaunului de domnie. Fumul de tămâie s-a ridicat din mâna îngerului înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinţilor. Apoi îngerul a luat cădelniţa, a umplut-o din focul de pe altar şi l-a aruncat pe pământ. Şi s-au stârnit tunete, glasuri, fulgere şi un cutremur de pământ". Aceeaşi imagine este prezentată şi în Apocalipsă 5,8: tămâia e folosită în templul din ceruri.

Datorită faptului că incensarea era în imperiul roman semnul idolatriei, Biserica a refuzat categoric să folosească tămâia în celebrările liturgice. Tertulian spunea clar ce oferă creştinul lui Dumnezeu: jertfa pe care el a trimis-o, rugăciunea care izvorăşte dintr-un trup curat, dintr-un suflet nevinovat, din Duhul Sfânt, nu boabe de tămâie, lacrimi ale unui copac uscat din Arabia. De aceeaşi părere era Sfântul Augustin un secol mai târziu: "Noi nu mergem în Arabia să căutăm tămâie... Jertfa de laudă o cere de la noi Dumnezeu".

Ceea ce însă nu-i împiedica pe creştini să ardă tămâie în casele lor, mai ales când primeau oaspeţi, fumul de tămâie şi a altor substanţe aromatice fiind în special în Orient semnul bucuriei şi sărbătoare precum, precum şi un gest de omagiere. În acelaşi scop constatăm că în sec. al IV-lea în multe bazilici ca aceea a Sfântului Mormânt de la Ierusalim şi în cele din Roma se ardea din abundenţă tămâie: nu în scop liturgic, dar pentru a îndepărta mirosurile neplăcute şi pentru a crea o atmosferă agreabilă, parfumată.

Purtarea cădelniţei ca act liturgic este atestată istoric la Roma în sec. VII-VIII; apare ca gest de omagiere a Papei şi a Evangheliarului. Când Papa mergea în procesiune spre altar sau când se întorcea la sfârşitul Liturghiei era precedat de purtători de torţe şi de un turiferar cu cădelniţa. De asemenea diaconul când se îndrepta spre amvon pentru a citi Evanghelia. În sec. al XIII-lea la fel era primit împăratul când venea la Roma. Această procesiune cu torţe şi cădelniţă şi cu Evanghelia purtată imediat după cădelniceri s-a extins la toţi episcopii şi ulterior la toţi preoţii. E preluată din ceremonialul magistraturii sau al curţilor imperiale orientale. Magistratul avea privilegiul de a fi precedat când mergea să ţină proces de un cădelnicer, patru purtători cu torţe şi un purtător al cărţilor de legi - Liber mandatorum. Ajuns la tribunal Liber mandatorum era aşezat pe o masă în faţa sa. E posibil ca chiar pe vremea lui Constantin cel Mare care a dat episcopilor dreptul să judece în anumite cauze, episcopii să fi preluat ceremonialul magistraţilor, în locul cărţii de legi purtându-se Evanghelia care era, ca şi astăzi, aşezată pe altar când procesiunea ajungea în bazilică.

Până acum nu s-a pomenit de incensare. Incensarea altarului, a preotului, a poporului, a crucii, a lumânării pascale, a darurilor s-a introdus abia în sec. al IX-lea sub influenţa liturgiei galicane, aceasta fiind, la rândul ei, influenţată de liturgiile orientale. Nu numai la Liturghie, dar şi la Laude în timp ce se cânta Benedictus şi la Vespere în timp ce se cânta Magnificat se incensa altarul, lucru care se poate face şi în prezent. De remarcat că iniţial incensarea clerului şi poporului nu se făcea ca în prezent, ci se purta cădelniţa în faţa fiecăruia, astfel încât să poată inspira mirosul plăcut al fumului de tămâie.

Încă din sec. IV-V sunt mărturii că arderea de tămâie era şi un semn de onoare adus defuncţilor în special martirilor. Transferarea trupurilor martirilor la bisericile care le erau dedicate era însoţită cu ardere de tămâie. Desigur că se adăugau şi motive de ordin igienic şi dorinţa de a îndepărta mirosul neplăcut. Incensarea altarului iniţial era de fapt incensarea trupului martirului înmormântat sub altar.

S-a introdus apoi şi incensarea diferitelor obiecte: cenuşă, ramuri, lumânări etc. Această incensare are rolul unui exorcism: îndepărtarea influenţelor celui rău prin rugăciunile care însoţesc acest rit.

Iniţial cădelniţele aveau diferite forme: erau fixate pe podea sau atârnate precum candelele sau erau mobile ca nişte cutii prevăzute cu un mâner sau atârnând de lănţişoare ca cele actuale.

Ritul tămâierii în celebrările liturgice nu trebuie subestimat: alături de văz, de auz, participă şi simţul mirosului la celebrare. Folosirea tămâiei înseamnă întotdeauna o participare mai completă a omului la celebrările liturgice.

Lumina. În toate cultele, din toate timpurile, lumina este un element încărcat cu numeroase semnificaţii simbolice. Ea este indispensabilă pentru a crea o atmosferă de sărbătoare şi de bucurie. Lumina este aceea care izgoneşte întunericul şi face să dispară frica. Fără lumină nu poate fi imaginată viaţa.

În templele antice ale Egiptului; în faţa statuilor zeilor ardeau necontenit torţe, lumina lor simbolizând viaţa; darul cel mai preţios făcut de zei. Luminile aprinse au fost întotdeauna un semn de cinstire adus divinităţii, persoanelor sau lucrurilor care trebuie onorate. Astfel, în imperiul roman se aprindeau făclii în faţa statuilor zeilor şi ale împăraţilor, înalţii funcţionari de stat aveau privilegiul de a fi precedaţi de purtători de făclii ca şi de un purtător al unui vas cu jăratic pentru cazul că făcliile se stingeau.

În Vechiul Testament lumina era primul simbol al lui Dumnezeu: "Domnul este lumina şi mântuirea mea" (Ps 27). De aici, marea importanţă a luminii în liturgia de la templu şi de la sinagogă ca şi în liturgia domestică. În faţa cortului Domnului ardea flacăra nestinsă a untdelemnului curat (Ex 27,20; Lev 24,2-4; 1Sam 3,3). De asemenea ardeau în templu făcliile pe candelabrul de aur cu şapte braţe (Ex 25,31-40). Rugul de foc nestins ca şi coloana de lumina ce mergea înaintea poporului israelit după eliberarea din Egipt indicau prezenţa lui Dumnezeu (Ex 3,2; 13,21).

În Noul Testament simbolismul luminii este şi mai evident. Cristos este lumina lumii şi lumină spre luminarea popoarelor (In 8,12; Lc 2,32; Ev 1,3; Ap 22,16; 2Pt 1,19). Ucenicii lui Cristos la rândul lor trebuie să fie lumina lumii şi fii ai luminii (In 12,36; Mt 5,14; Mt 25, 1-13; Lc 12,35). Nelipsite sunt luminile şi din liturgia cerească pe care Sfântul Ioan o descrie în Apocalipsă "şapte candele aprinse" ard în faţa celui care stă pe tron (Ap 4,5) şi şapte candelabre de aur îl înconjoară pe Fiul Omului (Ap 1,12-13).

Primii creştini aprindeau la căderea serii luminile la adunările lor cum a fost cazul la Troada (Fap 20,8), dar o făceau în primul rând pentru motive funcţionale. Dat fiind mediul păgân în care trăiau şi în care aprinderea luminilor, ca şi arderea de tămâie, era semn de idolatrie, în primele veacuri creştinii în general au refuzat să dea luminilor o uzanţă liturgică. Dar pe măsură ce societatea se încreştinează şi nu mai este pericol de confuzie, luminile îşi iau locul normal în cadrul liturgic al Liturghiei. Cum procesul de încreştinare nu a cunoscut acelaşi ritm şi aceleaşi condiţii peste tot, introducerea acestui simbol în liturgie nu s-a făcut peste tot în acelaşi timp. La Roma, primul document care vorbeşte despre şapte purtători de făclii care deschideau drumul Papei în procesiunile staţionale datează din sec. VII-VIII, dar descrie acest fapt ca fiind anterior; era un privilegiu preluat din ceremonialul magistraţilor imperiali despre care s-a amintit. Cei şapte purtători de făclii reprezentau cele şapte zone bisericeşti ale Romei. În curând doi dintre ei îl vor flanca pe purtătorul Evangheliarului. Mai târziu va fi şi crucea procesională flancată de două lumânări iniţial fixate pe cele două braţe ale crucii. În felul acesta a apărut obiceiul păstrat şi în prezent de a se purta lumânări în procesiune la începutul şi la sfârşitul Liturghiei.

E des întâlnit obiceiul ca doi slujitori să ţină în faţa altarului lumânări aprinse în timpul prefacerii. Obiceiul acesta a apărut în sec. al XIII-lea când au început să fie ridicate la prefacere sfintele specii. Cum catedralele romanice şi gotice erau destul de întunecoase şi toată lumea voia să vadă ostia, un slujitor înălţa o făclie pentru a o lumina şi astfel toţi credincioşii o puteau vedea.

Un obicei foarte răspândit în antichitate era acela de a aprinde lumânările pentru a ţine departe, puterile ascunse ale întunericului. Astfel în templele din Egipt erau aprinse lumini în noaptea de anul nou, la Roma şi în unele părţi ale Orientului la 25 decembrie (sărbătoarea Soarelui neînvins). Lumea divină era permanent ameninţată de puterile potrivnice ale întunericului mai ales în zilele de solstiţiu şi la eclipsele de soare şi de lună. De aceea se aprindeau focuri pretutindeni. Dar se mai aprindeau făclii şi la procesiunile funebre (dat fiind că iniţial înmormântările se făceau noaptea) şi în faţa mormintelor pentru a izgoni forţele demonice care îşi căutau locuinţa de preferinţă printre morminte şi se simţeau bine lângă cadavrele în descompunere. Creştinii continuau să practice vechiul obicei, de aceea Biserica a trebuit să intervină. Canonul 34 al Conciliului din Elvira (303) stabileşte clar: "S-a stabilit ca să nu se aprindă ziua lumânări în cimitir, deoarece nu trebuie tulburate sufletele sfinţilor". Dar opreliştile Bisericii au fost ineficace deoarece în sec. IV-V torţele şi lumânările la înmormântări şi pe morminte (mai ales ale martirilor) era de acum un fapt răspândit în toată Biserica. Numai că acestei practici i s-a dat o semnificaţie creştină: era nu numai un omagiu adus trupului sfinţit prin Botez, dar şi un simbol al nemuririi sufletului. Sfântul Ieronim scria că făcliile aprinse "fac să se înţeleagă că sfinţii (creştinii) au murit luminaţi de lumina credinţei şi că acum strălucesc de lumina măririi în patria de sus".

Deosebit de impresionant este simbolul şi ceremonialul legat de lumânarea pascală, simbolul lui Cristos cel Înviat (lumen Christi). El derivă din oficiul de seară extrem de vechi numit "lucernare" (lucerna era lampa pe care o aprindeau evreii la sfârşitul sabatului). Tot atunci au continuat să o aprindă creştinii, dar pentru ei era începutul vegherii duminicale care dura toată noaptea şi se încheia cu celebrarea euharistică duminică dimineaţă. Ritul îşi găseşte expresia maximă în noaptea de Paşti când se cântă Praeconium (Exultet), un imn foarte vechi al Bisericii. Lumânarea pascală aprinsă la începutul vegherii rămâne în apropierea amvonului şi este aprinsă până la Rusalii. Apoi este dusă în baptister şi de la ea se aprind lumânările noilor botezaţi.

Lumânările însoţesc nenumărate celebrări liturgice: botezul (pentru prima dată lumânarea de la botez e amintită de Sfântul Ambroziu în sec. al III-lea), la prima Împărtăşanie, confirmaţiune, sfinţiri şi consacrări, odinioară şi la spovadă, cununii, înmormântări, procesiuni etc. În semn de onoare se aprind lumini (naturale) la altar, în faţa icoanelor şi statuilor, în faţa tabernacolului.

Apa. Popoarele de diferite culturi şi religii, evrei, babilonieni, egipteni, musulmani practică tot felul de oblaţiuni spre a se purifica de întinări şi de păcate înainte de rugăciuni şi de celebrările cultice. E un rit foarte vechi acela de a spăla picioarele sau de al scufunda complet în apă pe un membru nou al unei comunităţi religioase. În multe acţiuni apa era considerată ca o forţă ostilă zeilor, reşedinţa dragonilor, a puterilor demoniace, de aceea apa trebuia să fie neapărat exorcizată înainte de a fi întrebuinţată în cult. Apa era considerată ca izvor de viaţă, de fertilitate dar şi aducătoare de moarte (potopul, Marea Roşie). În Egiptul antic era răspândită credinţa că apa îl poate elibera pe om de rigiditatea morţii; îl poate învia.

În cultul Vechiului Testament apa este des menţionată, cu ea stropindu-se preoţii şi poporul ca semn de purificare interioară (Ex 30,18-21; Iez 36,25; Ps 51,4.12; Ier 4,14; Lev 8,6). Însuşi Isus este botezat în apă şi orânduieşte botezul cu apă şi cu Duh Sfânt, apa având un dublu rol: moartea pentru păcat, renaşterea la o viaţă nouă. Isus se prezintă pe sine ca apă ce dă viaţă veşnică (In 7,37; 4,7-14). Cunoaştem nenumăratele oblaţiuni pe care le făceau evreii pe vremea lui Cristos.

În Biserica antică se recomandă cu insistenţă creştinilor să-şi spele mâinile înainte de rugăciune şi înainte de a intra în biserică "Christianus lavet manus omni tempore, quando orat" spunea unul din canoanele atribuite lui Ipolit (creştinii să-şi spele mâinile întotdeauna când se roagă). Tertulian şi Sfântul Ioan Gură de Aur le atrăgeau creştinilor atenţia ca acestor abluţiuni exterioare să le corespundă sentimente interioare de căinţă, pentru a nu cădea în formalismul şi făţărnicia fariseilor. Pentru spălarea rituală a mâinilor în faţa bisericilor în primele veacuri se afla o fântână (cantharus).

Apa binecuvântată a cunoscut şi cunoaşte o largă folosire, fiind stropite cu ea persoane şi lucruri cu intenţia de a fi purificate şi de a îndepărta influenţa Celui Rău: sunt stropite obiecte de cult, case, lăcaşuri de cult, ogoare etc. După sec. al VI-lea în apă se introducea şi sare când era binecuvântată, imitându-se gestul lui Elizeu (2Reg 2,20-22). În prezent folosirea sării nu mai este obligatorie.

La Sfânta Liturghie avem ritul amestecării vinului cu câteva picături de apă. Deşi documentar acest rit este atestat abia în sec. al VI-lea, e posibil ca el să reflecte un obicei preluat din antichitate: pe vremea lui Isus în imperiul roman nu se consuma niciodată vinul în stare pură, ci întotdeauna era diluat cu apă caldă. Acest lucru l-a făcut şi Cristos la Cina cea de Taină. Din rugăciunea care însoţeşte acţiunea de amestecare rezultă simbolismul foarte frumos acordat acestui gest: vinul şi apa reprezintă cele două naturi ale lui Cristos: cea divină şi cea umană reunite în Persoana divină.

De asemenea, mai avem după ofertoriu gestul spălării mâinii de către celebrant. Până către sec. al IX-lea credincioşii aduceau darurile lor la altar. Se cuvenea ca celebrantul şi diaconul care îl ajuta, să-şi spele mâinile după ce adunau de la credincioşi darurile oferite. Ulterior, spălarea mâinilor a rămas, un rit care, potrivit rugăciunii rostite de celebrant, exprimă dorinţa de purificare interioară.

La cina pascală celebrantul îşi spală mâinile înainte de a ridica vasul cu pâine azimă. Apoi venea rândul celorlalţi participanţi de a face această abluţiune. Sfântul Atanasiu şi Sfântul Ioan Gură de Aur îi îndemnau pe toţi creştinii să-şi spele mâinile înainte de Sfânta Împărtăşanie. Ceea ce creştinii făceau cât timp exista fântâna din atriumul bisericii. În sec. al IX-lea când dispare fântâna se introduce spălarea mâinilor de către preot la ofertoriu, creştinii mulţumindu-se cu înmuierea degetelor în agheazmatar la intrarea în biserică.

Desigur că cea mai importantă folosire a apei în liturgia Bisericii este cea din cadrul botezului. În jurul sec. al IX-lea, când fântâna pentru abluţiuni a dispărut din faţa bisericilor, s-a introdus ritul stropirii cu apă sfinţită la începutul Liturghiei, stropire menită să amintească de botezul primit şi care poate înlocui ritul penitenţial şi au apărut de asemenea aghiazmatarele cu apă sfinţită la intrarea în biserici pentru cei care nu pot asista la stropirea duminicală.

Stropirea cu apă la celebrarea înmormântării are acelaşi scop: "se aminteşte botezul prin care creştinul a fost înscris în cartea vieţii". Merită să fie amintit obiceiul din primele veacuri ale Bisericii de a spăla capul şi tot trupul catecumenilor în Duminica Floriilor care pentru acest motiv se numea "Dominica in capiti lavio". În unele părţi se spălau şi se sărutau picioarele neofiţilor imediat după ieşirea din baia botezului ca semn al primirii în casa lui Dumnezeu. Gestul provenea din străvechiul obicei oriental, cunoscut şi în Occident până în Evul Mediu de a spăla picioarele oaspeţilor care intrau în casă. Gestul săvârşit de Isus la Cina cea de Taină poate fi săvârşit la celebrarea din Joia Sfântă.

Tot în legătură cu baia botezului trebuie pus obiceiul ce se pierde în negura vremurilor de a îmbăia morţii şi, în unele părţi, de a îmbăia miresele în ziua cununiei.

Untdelemnul. Untdelemnul are o multiplă folosire, de aceea s-a pretat în liturgie la un bogat simbolism. Din cele mai vechi timpuri untdelemnul a fost folosit pentru calităţile sale curative: vindecă rănile, de exemplu arsurile, relaxează, stimulează circulaţia sângelui protejează de razele soarelui. Jucătorii la jocurile olimpice îşi ungeau trupul fie pentru a-şi întări muşchii, fie pentru a fi mai greu de prins de către adversar. În diferite culturi antice se considera că untdelemnul are o forţă deosebită spirituală sau chiar divină. De aceea regii şi preoţii erau unşi cu untdelemn ca semn al alegerii, al binecuvântării şi al investirii lor cu autoritate de către Dumnezeu. În Egipt şi funcţionarii primeau investitura prin stropirea capului cu untdelemn.

În Vechiul Testament găsim folosirea untdelemnului cu toate aceste semnificaţii. În psalmi untdelemnul este semnul binecuvântării şi al fertilităţii (Ps 127,3; 132,2). Cu untdelemn erau consacrate lucrurile destinate cultului (Ex 40,9). Tot prin ungerea cu untdelemn erau consacrate persoanele recunoscându-li-se astfel alegerea, încredinţarea unei misiuni, investirea cu puteri divine. Era vorba de preoţi, de pildă Aron (Ex 40,13 uu), de regi, de pildă David (1Sam 10,1), şi de profeţi, de pildă Elizeu (1Reg 19,16). Cristos apare uns de Dumnezeu ca Rege, Preot şi Profet (Mt 26,63; Fap 10,38).

Apostolii au practicat ritul ungerii bolnavilor şi Sfântul Iacob face îndemnul de a se practica acest rit (Iac 5,14...). Episcopul sfinţeşte în Joia Mare la Liturghia de dimineaţă untdelemnul catecumenilor, undelemnul bolnavilor şi sfânta crismă. Sfânta crismă se foloseşte în riturile de consacrare: preoţi, episcopi, abaţi, altare etc., de asemenea după turnarea apei la botez ca şi la sacramentul confirmaţiunii. Untdelemnul catecumenilor este folosit în riturile de pregătire la baia botezului. Cu untdelemnul bolnavilor sunt unşi bolnavii în sacramentul administrat lor.

În aceste rituri de ungere apar toate semnificaţiile simbolice amintite: alegere, consacrare, binecuvântare, investire (prin botez omul devenit mădular al Trupului lui Cristos devine părtaş la demnitatea lui de rege, preot şi profet), întărire sufletească împotriva forţelor Răului, vindecare trupească şi sufletească.

Focul. Focul este expresia bucuriei: de aici focurile de artificii la marile sărbători, sau la pomul de Crăciun, aprinderea de focuri în special pe coline în noaptea sărbătorii sfântului Ioan Botezătorul (24 iunie ) sau în noaptea de Crăciun. De asemenea focul este simbolul puterii, al dinamismului (caracter focos), chiar al forţei divine, de aceea focul trebuie cucerit de om de la divinitate ca în mitul lui Prometeu.

Rugul aprins şi coloana de foc indică în Biblie prezenţa lui Dumnezeu. Iar în teofaniile sale Dumnezeu se descoperă oamenilor înconjurat de flăcări şi fum ca de exemplu pe Sinai (Ex 19; Dan 7,9): "Dumnezeul tău este un foc mistuitor" (Dt 4,24). Focul e simbolul purificării (Ps 18,19; Ier 21,12) astfel sabia de foc la izgonirea primilor oameni din Paradis sau focul purgatorului. Isus vorbeşte de un botez al focului (Mt 3,11) iar în ziua de Rusalii Duhul Sfânt coboară în formă de limbi de foc.

În liturgie focul este folosit în vegherea pascală şi atunci când se arde tămâie.

Cenuşa. Cenuşa se impune credincioşilor pe cap la începutul Postului Mare, în Miercurea Cenuşii. Iniţial se impunea cenuşă numai penitenţilor care făceau pocăinţă publică. După ce a dispărut pocăinţa publică s-a impus tuturor creştinilor Dubla formulă care însoţeşte impunerea cenuşii indică dubla origine şi dublul simbolism. Prima formulă este: "Adu-ţi aminte, omule, că eşti ţărână şi în ţărână te vei întoarce." Era obiceiul în antichitate ca după înmormântare să se aducă puţină ţărână de pe mormânt sau puţină cenuşă de la jertfele funebre pentru a rămâne în felul acesta în comuniune cu defunctul.

A doua formulă este: "Convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie." În Orientul antic presărarea capului cu cenuşă era semnul căinţei, convertirii, al doliului, al dorinţei, de purificare. La indieni este semnul renunţării la lume. De asemenea în Biblie apare ca semn al convertirii (Num 19,9-17...; Ev 9,13). Este cunoscut acest gest la locuitorii din Ninive care s-au convertit la predica lui Iona. Tot ca semn de convertire şi pocăinţă apare în cuvintele lui Cristos îndreptate împotriva Corazainului şi Betsaidei (Lc 10,13; Mt 11,21).

Pâinea. La religiile antice pâinea era considerată drept un dar ce venea din partea zeilor. La fel în Vechiul Testament pâinea era darul lui Dumnezeu de care depindea supravieţuirea omului. De pildă mana, pâinea coborâtă din cer prin care evreii s-au salvat de la moarte în pustiu. Babilonienii şi adepţii cultului lui Mitra foloseau pâinea ca element de cult cu semnificaţia dăruirii oamenilor prin ea a vieţii care este atributul divinităţii. În misterele eleuzine credincioşii se împărtăşeau cu un amestec format din apă, făină şi substanţe aromate prin care se simboliza primirea vieţii divine.

Dar în acelaşi timp pâinea este simbolul vieţii omului pe care omul i-o oferă lui Dumnezeu. Astfel Melchisedec i-a oferit lui Dumnezeu ca jertfă pâine şi vin. În templul din Ierusalim stăteau expuse permanent cele douăsprezece pâini ale "punerii înainte" care reprezentau cele douăsprezece triburi ale lui Israel care se ofereau pe sine lui Dumnezeu. La cinele rituale sau cinele pascale, pâinea mai avea o semnificaţie: era semnul memorial al eliberării din sclavie, se folosea numai pâine nedospită sau azimă aşa cum fusese pâinea pe care o mâncaseră în Egipt evreii, în grabă nemaifiind timp să o dospească, în noaptea eliberării.

Nu numai la evrei, dar la toate popoarele orientului pâinea era frântă şi distribuită la începutul mesei de către capul familiei. Semnificaţia şi realitatea tainică a pâinii provine în liturgia creştină de la Cristos: El, Cristos, este pâinea vieţii, pâinea coborâtă din cer pentru viaţa lumii, cine mănâncă din această pâine nu va muri în veci; la Cina cea de Taină transformă pâinea în trupul său dând putere şi poruncă apostolilor şi urmaşilor acestora să continue să facă acest lucru în amintirea lui (In 6,33; 6,35; 6,51; Mt 26,26). De asemenea pâinea euharistică din care se hrănesc împreună ucenicii lui Isus semnifică şi creează comuniunea fraternă făcând din ei un singur trup (1Cor 10,15-17).

La Sfânta Liturghie pâinea apare cu multiplele sale semnificaţii: prin ea Cristos ne dăruieşte viaţa sa divină; oferindu-i-o lui Dumnezeu noi îi oferim propria noastră viaţă cu munca şi suferinţele ei (ofertoriu); se formează Biserica, adică familia fraţilor strânşi în jurul lui Cristos care se hrănesc din aceeaşi pâine; e semnul eliberării din sclavia păcatului şi a morţii.

Vinul. În istoria religiilor şi a popoarelor vinul a avut de asemenea o importanţă deosebită ca element de cult. Vinul băut mai ales la sărbători creează o atmosferă de bucurie, de euforie. La semiţi, vinul era considerat drept elixirul vieţii, băutura nemuririi şi un mijloc de a dobândi cunoaşterea esoterică. De asemenea în islam e considerată drept băutura iubirii divine, simbolul cunoaşterii spirituale, al plinătăţii vieţii, al veşniciei.

Grecii vedeau în rodul viţei de vie sângele lui Dionisie, zeul vinului şi al bucuriei desfrânate. De aceea considerându-l a fi sânge, iar sângele însemnând viaţa, ei beau pentru a dobândi nemurirea. Aceeaşi semnificaţie îl avea la cretani, care îşi spălau morţii cu vin fiert. În plus, vinul era un element esenţial în cultul morţilor. Era oferit ca libaţiune în ziua înmormântării şi în zilele de comemorare a morţilor. De aici obiceiul existent şi azi în unele părţi de a lăsa să cadă la pământ câteva picături de vin din pahar când se închină pentru morţi. În sfârşit, în antichitate se considera că vinul are proprietăţi de dezinfectare şi de conservare. Acest lucru se poate vedea în parabola bunului Samaritan.

La cinele pascale iudaice cupele cu vin erau un element cultual obligatoriu. Vinul folosit era roşu întrucât el reprezenta sângele viţelului jertfit de Moise la poalele muntelui Sinai prin care se pecetluia legământul dintre Dumnezeu şi poporul său, iar sângele, cum am amintit deja înseamnă viaţa.

În liturgia creştină vinul îşi are semnificaţia reală, ca şi pâinea, de la Cristos: cine bea sângele lui are viaţa veşnică. La Cina cea de Taină vinul (roşu) devine sângele lui Cristos prin care se pecetluieşte noul şi veşnicul legământ dintre Dumnezeu şi noul său popor care este Biserica. În primele veacuri s-a folosit la celebrarea Liturghiei ca şi la Cina cea de Taină vin roşu.

Prapuri şi imagini. Practica de a se pune prapuri la procesiuni este foarte veche în Biserică. Un prap este format dintr-o cruce procesională şi o icoană a lui Cristos sau a unui sfânt. În liturgie prapurile reprezintă steagurile purtate într-o paradă militară sau într-un cortegiu triumfal; mai exact exprimă victoria pe care crucea lui Cristos a repurtat-o împotriva păcatului, a morţii şi a diavolului. Obiceiul de a reprezenta sfinţi pe prapurile folosite la procesiuni e în acord cu obiceiul de a se cânta litania tuturor sfinţilor la procesiunile care se făceau în antichitate la Roma.

Cât priveşte imaginile (icoane, statui) lui Cristos, ale Maicii Domnului, ale sfinţilor, conform tradiţiei antice a Bisericii, ele sunt în mod legitim expuse veneraţiei credincioşilor (S.C. 111; 125). Ceea ce recomandă normele liturgice actuale este ca ele să nu fie în mod exagerat pentru a nu abate atenţia de la celebrarea liturgică. Interzise în Vechiul Testament întrucât era pericolul idolatriei, cultul imaginilor, când acest pericol nu mai exista a fost introdus în creştinism atât în Occident cât şi în Orient. Desigur că importanta icoanelor este mult mai mare în Orient decât în Occident. În bisericile orientale sunt anumite acţiuni liturgice care trebuie săvârşite în faţa icoanelor. Pentru orientali în icoane este "prezentă" o mică parte din energia sau din harul propriu al personajelor pe care le reprezintă, "aceste imagini poartă în ele amprenta naturii divine a lui Isus şi a sfinţeniei sale".

Făcând abstracţie de aceste consideraţii, prezenţa imaginilor are o semnificaţie grăitoare: la orice celebrare liturgică de pe pământ e prezent în mod invizibil Cristos, marele şi unicul preot, şi toţi locuitorii cerului ale căror imagini sunt prezente în biserici.