LITURGIE

IV. VEŞMINTE SFINTE

În lumea profană, anumite categorii sociale sau anumite instituţii au o îmbrăcăminte specifică drept semn distinctiv al apartenenţei la un grup social, sau al funcţiei pe care o îndeplinesc. Cu atât mai mult, era de aşteptat ca Biserica, organism structurat ierarhic, să introducă o anumită îmbrăcăminte care să scoată în evidenţă diferitele funcţii şi servicii specifice.

Sfântul Pavel reaminteşte creştinilor din Corint o tradiţie cu privire la ţinuta vestimentară în timpul celebrărilor liturgice, şi anume: bărbaţii să se roage cu capul descoperit, femeile să-şi acopere capul (1Cor 11,2.l6). Tradiţie păstrată încă în bună parte la sfârşitul secolului al XX-lea. Nu se ştie dacă tradiţia care apostolul Pavel cere să fie respectată era o uzanţă iudaică sau un obicei provenit de la greci. Din sec. al III-lea, vălul a rămas semnul fecioarelor consacrate lui Dumnezeu. Un veşmânt liturgic pe care creştinii l-au menţinut constant este haina albă îmbrăcată la Botez pe care primii creştini o purtau din noaptea Paştelui până la Duminica Albă. De această haină primită la Botez amintesc hainele albe pe care le îmbracă cei care primesc prima Sfântă Împărtăşanie.

Cât priveşte îmbrăcămintea liturgică a clerului, actualele directive ale Bisericii reafirmă semnificaţia şi simbolismul lor: "În Biserică, Trupul mistic al lui Cristos, nu toate membrele îndeplinesc aceleaşi funcţii. Această diversitate de servicii în săvârşirea cultului sacru se arată în exterior prin diversitatea veşmintelor sfinte care astfel trebuie să fie semnul serviciului propriu al oricărui slujitor" (IGMR 297). În special veşmintele sfinte pe care le îmbracă episcopul, preotul şi diaconul arată că ei nu acţionează în celebrările liturgice ca persoane particulare, ci acţionează "in persona Christi", adică îl reprezintă pe Cristos însuşi.

În primele secole ale Bisericii, clerul şi cei care îndeplineau diferite servicii la celebrările de cult nu aveau o îmbrăcăminte diferită de a celorlalţi credincioşi. Funcţiile lor erau puse în evidenţă prin locurile pe care le ocupau la adunările liturgice. Aşadar, hainele liturgice erau identice cu cele laice, dar foarte curând hainele au devenit liturgice prin faptul că au fost folosite numai la celebrările religioase, fiind confecţionate dintr-un material mai preţios şi fiind păstrate curate exact ca şi vasele şi alte obiecte de uz comun care au fost rezervate numai uzului liturgic. Astfel, Origene notează că preotul nu se prezenta la altar cu hainele cu care umblă în public: "Aliis indumentis sacerdos utitur dum est in sacrificiorum ministerio, et aliis cum procedit ad populum". Desigur, era normal ca episcopul să poarte îmbrăcămintea pe care o purtau cetăţenii de condiţie socială mai înaltă. Dacă în Orient, deja în secolul al IV-lea, canoanele bisericeşti impun anumite forme de îmbrăcăminte pentru cler prin care acesta să se diferenţieze de laici - de pildă orarionul (stola) pentru episcop şi diacon - în Occident, un veac mai târziu (428), Papa Inocenţiu I îi dojenea pe episcopii din Galia deoarece aceştia introduseseră nişte ciudăţenii, adică nişte haine diferite de cele comune în îmbrăcămintea lor. Clerul, scria Papa, trebuie să se deosebească de restul credincioşilor prin ştiinţă, viaţă sfântă şi sinceritate, nu prin haine: "doctrina, non veste; conversatione, non habitu; mentis puritate, non cultu".

Către sfârşitul secolului al VI-lea barbarii care au invadat Occidentul au provocat o adevărată revoluţie în îmbrăcăminte, făcând să se abandoneze îmbrăcămintea clasică romană. Tocmai în această perioadă îmbrăcămintea bisericească se diferenţiază de cea profană. În faţa noii mode introduse de barbari, Biserica impune clerului să menţină vechea îmbrăcăminte romană. În practică va reuşi să impună clerului vechea îmbrăcăminte romană numai pe timpul slujbelor religioase. Astfel veşmintele romane abandonate de laici devin veşminte sacre liturgice.

Aşadar, pentru a cunoaşte originea veşmintelor liturgice e necesar să se cunoască veştmintele romanilor din antichitate. Acestea erau:

Tunica, o cămaşă de pânză, lungă, de culoare albă care cădea până jos, strânsă la mijloc cu o centură. Era îmbrăcămintea purtată dedesubt.

Toga, era mantia purtată deasupra, de obicei în împrejurările mai solemne. Obişnuit, în locul ei se purtau:

Dalmatica, originară din Dalmaţia. Era o tunică scurtă până la genunchi, cu mâneci largi până la coate. Era purtată mai ales când se mergea la plimbare fiind mai comodă.

Paenula era o mantie rotundă, cu o gaură la mijloc prin care se introducea capul şi prevăzută cu glugă. Era folosită îndeosebi când era frig sau ploua.

Pallium, de provenienţă greacă, era purtat de filozofi. Era o eşarfă de lână lungă şi lată care se purta în jurul umerilor cu un capăt atârnând pe braţul stâng. L-a purtat Cristos şi apostolii.

Veşmintele liturgice au cunoscut o ultimă etapă în evoluţia lor prin fixarea definitivă a culorilor în secolele XII-XIII. Inocenţiu III a fost cel care a tratat această problemă şi a dat directivele practice în tratatul său "De sacro altaris Mysterio". Culorile veşmintelor sacre rămase până azi în vigoare sunt; alb, roşu, verde, negru şi violet. Acesta din urmă poate fi înlocuit cu rozul în două duminici: a III-a din Advent (Gaudete) şi a IV-a din Postul Mare (Laetare).

Diferitele culori ale veşmintelor sfinte au drept scop să scoată în evidenţă caracteristica particulară a misterelor celebrate în cursul anului liturgic. Conferinţele episcopale pot să introducă, cu aprobarea sfântului Scaun, modificări în folosirea culorilor veşmintelor liturgice, dacă acestea sunt recerute de mentalitatea şi cultura locului. La sărbători deosebite veşmintele liturgice mai preţioase pot fi folosite chiar dacă nu sunt de culoarea prevăzută pentru ziua respectivă.

Normele liturgice în vigoare reafirmă tradiţia multiseculară de a nu se folosi la celebrările liturgice îmbrăcăminte profană.

Amictul. E o bucată de pânză care acoperă gâtul şi umerii, purtat sub albă. Iniţial era purtat la marile solemnităţi numai de papă şi clerul din Roma, dar peste albă. Amictul nu este obligatoriu de folosit dacă alba se închide bine la gât.

Alba şi cingulul. Alba este tunica din in alb a romanilor din antichitate. Este haina sfântă comună tuturor slujitorilor altarului, de toate gradele. Cingulul este frânghia cu care se strânge alba la mijloc. Este centura pe care o foloseau întotdeauna romanii. Până în Evul Mediu târziu era o fâşie de pânză lată de 6-7 cm. Dacă alba e făcută dintr-un material mai gros astfel încât cade bine, nu e necesar să se folosească cingulul.

Cota (superpelliceum). E alba redusă la jumătate. Poate înlocui alba in afara liturghiei. Provine din ţările nordice, unde apare pentru prima dată în secolul al XIII-lea. Cum clericii din aceste ţări friguroase purtau haine de piele, au fost nevoiţi să-şi confecţioneze albe cu mâneci largi pe care apoi, pentru a nu se împiedica la mers, le-au scurtat până la genunchi. Astfel a apărut cota.

Planeta sau casula. Este haina bisericească rezervată preotului. E folosită la celebrarea Liturghiei şi la funcţiunile liturgice săvârşite imediat înainte sau după Liturghie. Provine din antica paenula romană. Evident că iniţial era purtată de toţi clericii, de la acolit până la episcop. Se numeşte şi casula (căsuţă) întrucât avea formă rotundă şi acoperea trupul în întregime. A cunoscut în decursul istoriei nenumărate modificări şi stiluri, aceasta fie din motive practice, fie pentru a se armoniza cu diferitele stiluri de biserici. Începând de la jumătatea secolului trecut, din iniţiativa călugărilor benedictini germani şi englezi, s-a impus treptat planeta gotică medievală care e mai apropiată ca formă de cea iniţială.

Dalmatica. Este haina liturgică rezervată diaconului. O poartă peste albă şi stolă. A fost semnul distinctiv acordat de Papa Silvestru (314-335) diaconilor din Roma datorită legăturilor speciale pe care aceştia le aveau cu urmaşul lui Petru. Până în secolul al VIII-lea, Papa foarte rar acorda altor diaconi din afara Romei privilegiul de a purta dalmatica.

Pluvialul. Este mantia pe care preotul sau alţi clerici în timpul procesiunii şi al altor ceremonii o îmbracă după cum este prevăzut în rubrici. Provine tot din paenula romană, dar întrucât era folosit la procesiuni pe vreme de ploaie era prevăzut cu o glugă care s-a transformat ulterior în piesa de stofă de formă semicirculară care atârnă la spate. Era purtat foarte frecvent la solemnităţile mai mari de membrii mai deosebiţi ai comunităţilor călugăreşti, în special de cei care conduceau cântarea la oficiul în cor. Pluvialul nu a fost niciodată un veşmânt propriu-zis preoţesc.

Stola. Este însemnul celor trei trepte ierarhice. Preotul o poartă cu cele două capete paralele atârnând în faţă, diaconul pe umărul stâng în diagonală. Originea stolei ca însemn liturgic nu este foarte clară. În uzul profan, la romani, stola (mappa, sudarium, orarium) era un ştergar din material fin, purtat în jurul gâtului de persoanele distinse şi destinat ştergerii sudorii de pe faţă. În Occident se numea ca şi în Orient orarium. Abia după secolul al XII-lea acest termen s-a înlocuit în Occident cu stola. În Orient apare deja în sec. al IV-lea ca semn distinctiv al diaconului. De aici trece în Occident: o găsim, de pildă, în Spania în sec. al VI-lea. Era purtată de diacon peste dalmatică, atârnând în faţă şi în spate pe umărul stâng. Cei care serveau la jertfele păgâne sau sclavii care serveau la mesele stăpânilor o purtau la fel pe umărul sau pe antebraţul stâng, exact cum poartă astăzi chelnerii şervetul. De-abia după sec. al XII-lea diaconii au început să poarte stola în diagonală, legată sub braţul drept, dar tot peste dalmatică. Era normal ca această piesă să fie prezentă la diaconi întrucât erau destinaţi să servească la mesele săracilor şi la Ospăţul Euharistic.

Pentru preot, în schimb, stola pare să fi fost un adevărat orarium, adică un ştergar în jurul gâtului, care apăra iarna de frig, iar vara se ştergea cu el transpiraţia. Orientalii au păstrat pentru stola diaconului termenul de orarium, numind stola preotului epitrahelion (epitrahil). Preoţii şi episcopii o purtau sub planetă, cu cele două capete atârnând paralel în fată. În sec. al VII-lea, un sinod spaniol poruncea ca preoţii să poarte stola încrucişată pe piept, lucru care din sec. al XIV-lea până la noua reformă liturgică, a devenit obligatoriu pentru tot Occidentul catolic.

Există o ipoteză care susţine că stola a fost impusă de la început ca semn distinctiv al celor trei grade ierarhice. În acest caz însă nu se explică cum putea să fie un semn distinctiv ascuns sub planetă.

Paliul. Este un semn pe care îl poartă pe umeri Papa şi arhiepiscopii care îl primesc de la Papa ca semn al comuniunii acestora cu urmaşul lui Petru.

În Orient îl găsim menţionat în sec. al V-lea cu numele de omoforion şi cu specificarea că este confecţionat din lână, nu din in, amintind de oiţa rătăcită pe care Domnul a căutat-o şi pe care, găsind-o, a pus-o pe umeri şi a adus-o înapoi la staul.

În Occident este menţionat tot din sec. al V-lea şi era semnul distinctiv al Papei şi al episcopilor din Italia sau din afara Italiei, cărora Papa îl acorda ca un privilegiu. Cât priveşte originea, se crede în general că provine din antica mantie a filozofilor (pallium), mult îndrăgită de primii creştini. În Occident, pe lângă semnificaţia pe care o avea în Orient, a devenit şi semnul comuniunii episcopilor cu urmaşul Sfântului Petru pus de Cristos păstor al întregii sale turme. Acest simbolism a fost scos mai bine în evidenţă prin faptul că paliile erau ţinute din sec. al XII-lea măcar o noapte pe mormântul Sfântului Petru înainte de a fi binecuvântate de Papa. Astăzi ele sunt binecuvântate şi conferite în sărbătoarea Sfântul Petru (29 iunie). Confecţionarea paliilor este privilegiul călugăriţelor de la mănăstirea Torre'de Specchi din Roma. În acest scop se sfinţesc în fiecare an doi miei la sărbătoarea Sfânta Agnesa (2l ianuarie) în basilica din Roma care îi poartă numele.

Paliul este întotdeauna de culoare albă cu mai multe cruci negre cusute pe el.

Mitra. Este de asemenea un însemn liturgic distinctiv al episcopilor. Preoţii păgâni purtau la sacrificiile rituale ca şi vestalele, mitra sau infula. Preoţii creştini, în primele veacuri, conform dispoziţiei Sfântului Pavel (1Cor 11,4), aveau capul descoperit în timpul serviciului liturgic. Mitra era în schimb purtată pe cap din sec. al IV-lea de fecioarele consacrate lui Dumnezeu, în special de către stareţe.

În mod obişnuit, în antichitate, atât bărbaţii cât şi femeile, purtau pe cap un acoperământ de formă semisferică de provenienţă orientală (frigiană) numit pileus sau camelaucum. Probabil că din acest pileus purtat de Papa când mergea la drum provine mitra actuală. Ca însemn papal o găsim abia în sec. al X-lea. Papa o acorda ca un privilegiu episcopilor, abaţilor, preoţilor din afara Romei, şi chiar regilor şi împăraţilor.

Crucea pectorală. E crucea pe care episcopul o poartă în mod obişnuit la piept. În timpul celebrărilor liturgice o poartă sub casulă. Originea trebuie căutată în obiceiul creştinilor din primele veacuri de a purta la gât, în locul amuletelor păgâne, mici capsule de metal adesea în formă de cruce care conţineau relicve de martiri sau sentinţe din evanghelie, sau chiar fragmente din Sfânta Cruce. În primul mileniu toţi episcopii ca şi ceilalţi creştini purtau un asemenea obiect la gât. Crucea pectorală devine un semn specific al episcopilor abia în sec. al XIII-lea.

Cârja pastorală. O poartă episcopul la celebrările liturgice ca semn al funcţiei sale de păstor. Episcopul o foloseşte numai în teritoriul său. O poate folosi în teritoriu străin numai cu consimţământul episcopului local. Când concelebrează mai mulţi episcopi o foloseşte numai concelebrantul principal.

Cârja este menţionată în sec. al VII-lea fiind folosită de episcopi şi abaţi în Spania. Ulterior se răspândeşte în Galia şi în întregul Occident cu excepţia Romei. Astăzi o foloseşte totuşi şi Papa. O legendă justifică această excepţie afirmând că Sfântul Petru i-a dat cârja sa Sfântului Marţial când l-a trimis ca misionar în Galia. Iniţial cârja avea la capătul de sus formă rotundă sau de tau grecesc (T) şi era din lemn. Din sec. al XII-lea are forma actuală în spirală.

Inelul. Îl poartă episcopul în inelarul mâinii drepte şi este simbolul fidelităţii şi cununiei mistice dintre episcop şi Biserică, mireasa sa. S-a introdus tot în Spania în sec. al VII-lea şi s-a generalizat folosirea lui de către episcopi în sec. al IX-lea. Pe lângă semnificaţia sa simbolică, inelul episcopal mai avea şi funcţia de a sigila documentele bisericeşti.

Culorile veşmintelor liturgice

În iudaism, încă de pe vremea lui Moise, veşmintele de cult erau confecţionate din purpură şi cunoşteau patru culori: cărămiziu, roşu, violet şi alb. Purpura era semnul demnităţii regale. Albul era culoarea nevinovăţiei, roşul era culoarea păcatului (Is 1,18); celelalte două culori mai întunecate sugerau îngrămădirea norilor pe cer şi prevestirea unei furtuni (Ier 4,28). În liturgia creştină până în Evul Mediu, cum s-a amintit deja, hainele folosite la slujbele religioase puteau să fie de toate culorile. Se poate presupune însă, că predominantă era culoarea albă, culoarea pânzei de in, considerată de către romani deosebit de sacră. Platon afirma că aceasta este culoarea pe care Dumnezeu o preferă.

În ceea ce priveşte simbolismul actualelor culori ale veşmintelor sacre, el provine din semnificaţia lor comună, actuală.

Astfel, culoarea albă folosită la sărbătorile lui Cristos, ale Sfintei Fecioare, ale sfinţilor care nu sunt martiri, simbolizează puritatea, perfecţiunea. E culoarea care aminteşte zăpada, lumina strălucitoare a soarelui. Verdele, culoarea vegetaţiei de primăvară, simbol al prospeţimii, al tinereţii (un om încă verde, adică în putere) este semnul speranţei; e folosit în timpul de peste an. Roşul, exprimă impulsivitatea, pasiunea, ura care duce la vărsare de sânge; e culoarea sângelui şi a focului: e folosit la Rusalii, la solemnităţile Pătimirii Domnului, la sărbătorile martirilor. Violetul, exprimă seriozitatea şi dispunerea la pocăinţă; e culoarea Adventului şi Postului Mare. Negrul, sugerează moartea, exprimă doliul. Se foloseşte la celebrările funebre (de la ultima reformă liturgică culoarea neagră poate fi înlocuită cu cea violetă). Rozul, în cele două duminici din post când se foloseşte, sugerează o nuanţă de bucurie pe fond de pocăinţă.

Alegorismul veşmintelor liturgice

În Evul Mediu li s-a dat veşmintelor şi însemnelor liturgice o semnificaţie alegorică. În acest scop s-a făcut adesea apel la liturgia Vechiului Testament descrisă în cartea Leviticului. Aceste semnificaţii alegorice sunt considerate de unii drept artificiale. Totuşi trebuie ţinut cont că însuşi apostolul Pavel a folosit metoda alegorică, de pildă când descrie echipamentul creştin de luptă: "Îmbrăcaţi-vă cu toată armura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţine piept uneltirilor diavolului... Fiţi gata aşadar, având mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcaţi cu platoşa dreptăţii, având picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii. Pe deasupra tuturor acestora luaţi scutul credinţei cu care veţi putea stinge toate săgeţile aprinse ale celui Rău. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu" (Ef 6,1-17). Semnificaţiile alegorice ale veşmintelor sacre apar în rugăciunile obligatorii pe care preotul le rostea până la ultima reformă liturgică în timp ce se îmbrăca. Ele se inspirau din textul Sfântului Pavel amintit mai sus sau din alte texte biblice. Erau prescrise preotului următoarele rugăciuni când îmbrăca:

Amictul: "Impone, Domine, capiti meo galeam salutis, ad expugnandos diabolicos incursus". (Pune Doamne pe capul meu coiful mântuirii ca să pot învinge atacurile diavolului).

Alba: "Dealba me, Domine, et munda cor meum; ut, in Sanguine Agni, dealbatus gaudiis perfruar sempiternis". (Albeşte-mă, Doamne, şi curăţă inima mea, pentru ca, albit în Sângele Mielului, să am parte de bucuriile veşnice).

Cingulul: "Praecinge me Domine, cingulo puritatis et extingue în lumbis meis humorem libidinis, ut maneat in me virtus continentiae et castitatis". (Încinge-mă, Doamne, cu cingătoarea curăţiei şi stinge în mine patima desfrâului ca să rămână în mine virtutea înfrânării şi a castităţii).

Stola: "Redde mihi Domine, stolam immortalitatis, quam perdidi în praevaricatione primi parentis, et, quamvis indignus accedo ad tuum sacrum mysterium, merear tamen gaudium sempiternum". (Dă-mi, Doamne, haina nemuririi, pe care am pierdut-o prin păcatul primului părinte, şi cu toate că mă apropii cu nevrednicie de sfintele tale mistere să merit totuşi bucuria veşnică ).

Planeta: "Domine, qui dixisti: jugum meum suave est et onus meum lave; fac ut istud portare sic valeam ut consequar tuam gratiam". (Doamne, care ai zis: jugul meu este dulce şi povara mea este uşoară, fă să port astfel acest jug încât să dobândesc bunăvoinţa ta).