LITURGIE

Regina Sfântului Rozariu

Rozariul este psaltirea preacuratei

(7 octombrie)

Sărbătorim azi pe Regina Sfântului Rozariu. Înţelegem oare în ce constă bucuria acestei sărbători? Înţelegem oare ce vrea Biserica să realizeze în noi prin sfântul Rozariu? Înţelegem de ce preacurata Fecioară Maria este numită şi sărbătorită ca Regină a sfântului Rozariu?

Rozariul este psaltirea preacuratei, după expresia sfântului părinte Pius al V-lea, este o rugăciune evanghelică, cristocentrică şi plină de valori spirituale. Fiind o rugăciune simplă şi la îndemâna oricui şi, fiind în acelaşi timp bogată în valori, ea este mijlocul fericit de contemplare a misterelor sfinte, este o şcoală de credinţă prin proclamarea adevărurilor mântuitoare şi constituie o adevărată introducere în marea rugăciune a Liturghiei, este o trăire a misterelor mântuirii împreună cu preacurata Fecioară Maria şi este o laudă adusă lui Dumnezeu care ne-a mântuit prin Isus Cristos Fiul său cel care s-a născut, a murit şi a înviat ca noi să avem viaţă. Rozariul este rugăciunea tuturor, dar mai ales a sufletelor consacrate, a preoţilor şi a seminariştilor; este rugăciunea de laudă a fiilor lui Dumnezeu împreună cu mama tuturor, Fecioara Maria (cf. Episcop Petru Gherghel, Introducere la rozariul înregistrat pe casete audio, Iaşi 1995).

Rozariul este rugăciune.

Preacurata Fecioară Maria, în calitate de regină a preasfântului Rozariu înseamnă regina rugăciunii. Or, ea nu poate fi regina rugăciunii, dacă nu este strâns legată de rugăciunea lui Isus. Isus Cristos este regele rugăciunii, singurul mijlocitor între Dumnezeu şi oameni (Tim 2,5), iar preacurata Fecioară Maria l-a urmat pe Isus şi prin sfântul Rozariu nu face altceva decât să ne introducă în rugăciunea lui Isus. Dacă îl privim pe Isus în rugăciune, o vedem pe mama sa şi invers, deoarece l-a urmat în chip desăvârşit.

Cu toate că Isus, prin viziunea beatifică şi plinătatea harului (carităţii), a fost mereu şi indisolubil unit cu Tatăl, cu toate acestea, cât timp a trăit pe acest pământ, a voit să dedice Tatălui său, în mod exclusiv, o parte a timpului său în care să se sustragă oricărei activităţi omeneşti: timpul rugăciunii. În chip deosebit a dedicat rugăciunii timpul anilor petrecuţi în reculegere la Nazaret şi apoi cele patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi petrecute în pustiu. În rest, pe parcursul vieţii apostolice, Isus consacră rugăciunii mai ales timpul nopţii, în totalitate sau în mare parte. Evanghelia consemnează în mod expres momentele cele mai solemne ale vieţii sale: înainte de alegerea celor doisprezece apostoli, când s-a urcat pe munte ca să se roage şi a petrecut toată noaptea în rugăciune cu Dumnezeu (Lc 6,12), înainte de mărturia dată de Petru şi de Schimbarea la Faţă (cf. Lc 9,18.28), la Cina cea de Taină, în grădina Măslinilor, pe Calvar şi aşa mai departe. Adesea îşi întrerupea activitatea apostolică spre a se retrage în locuri singuratice spre a se ruga (Lc 5,16); de multe ori, înainte de a săvârşi o minune, îşi ridica ochii spre cer în semn de invocare a Tatălui şi apoi, sosind seara, dând drumul mulţimilor, se retrăgea singur pe munte spre a se ruga (Mt 14,23). Nu se poate imagina o rugăciune mai intimă şi mai profundă decât cea a lui Isus. Privindu-l, simţindu-i fericirea din intimitatea cu Tatăl, ucenicii vor să guste plăcerea rugăciunii şi-i spun: Doamne, învaţă-ne să ne rugăm! Şi Isus i-a învăţat Tatăl nostru (Lc 11,1-4), rugăciunea de căpetenie a sfântului Rozariu. Doar în cer, unde omului îi va fi dat să vadă pe Dumnezeu faţă în faţă, va fi posibil să-l înţelegem şi să participăm activ la rugăciunea lui. Dar atât cât este posibil pe acest pământ, trebuie să-i urmăm exemplul, întrerupând orice activitate, chiar şi pe cea apostolică, spre a ne dedica rugăciunii un anumit timp şi de a ne concentra în acele momente numai în Dumnezeu, Tatăl nostru. Mai departe: este absolut necesar de ştiut că numai rugăciunea lui Isus constituie lauda şi adoraţia perfectă adusă Preasfintei Treimi, constituie acţiunea rugăciunii de mulţumire desăvârşită şi de cerere mereu eficientă, deoarece numai el singur este în măsură să ofere Preasfintei Treimi omagii infinite. Dar la rugăciunea sa prin care se aduce lui Dumnezeu slavă desăvârşită... Cristos îşi asociază mereu (mama) şi Biserica sa, mireasa sa preaiubită, care prin el aduce cultul vrednic de Tatăl veşnic (SC 7). Rugăciunea creştinului valorează în măsura în care este unită cu cea a lui Isus şi este un ecou, o prelungire a rugăciunilor lui. Aceea care ne ajută să prelungim rugăciunea lui Cristos, deci ne este conducătoare şi regină în rugăciune, este Fecioara Maria. Când Isus s-a înălţat la cer, Maria, mama sa, care până atunci a stat în umbra rugăciunilor Fiului, acum apare în mijlocul apostolilor şi-i călăuzeşte în rugăciune, înălţându-i spre cer pentru a-i pregăti să primească darul rugăciunilor lui Isus, pe Duhul Sfânt (cf. Fap 1,14).

Despre rugăciunea lui Isus trebuie să mai ştim că ea s-a desăvârşit prin jertfă. Jertfa nopţilor petrecute în veghere, jertfa postului şi a pocăinţei care i-au însoţit rugăciunea timp de 40 de zile şi 40 de nopţi în pustiu, jertfa unei vieţi pline de oboseli şi lipsuri, că nu a avut nici măcar o piatră pe care să-şi sprijine capul, jertfa a crescut până a ajuns la punctul culminant în timpul agoniei din grădina Măslinilor şi de pe cruce. Aici rugăciunea îşi află oferta totală prin sângele vărsat până la ultima picătură spre slava lui Dumnezeu şi spre mântuirea oamenilor.

Tot astfel rugăciunea creştinului trebuie să fie desăvârşită prin jertfă, de oferta generoasă de sine împreună cu Cristos, până în a deveni una cu cea a lui Isus şi o hostie în Isus: victimă de laudă şi de ispăşire. Atâta timp cât se trăieşte pe pământ, rugăciunea şi contemplaţia însăşi nu pot fi numai o simplă bucurie în Dumnezeu, ci trebuie să fie unite cu jertfa, fiindcă numai aşa devin autentice. Rugăciunea adevărată îl împinge pe om spre generozitate, îl face disponibil de a accepta orice muncă şi orice oboseală pentru Dumnezeu, disponibil în a se dărui total, deoarece şi în această viaţă darul de sine se realizează întotdeauna prin jertfă. Sfânta Tereza a lui Isus ne învaţă că scopul harului contemplaţiei este tocmai acela de a întări slăbiciunea noastră acolo unde îl putem imita pe Domnul în a suferi mai mult (M. VII,4,4; cf. P. Gabriele di S. M. Maddalena, Intimita divina, Roma, 1975, pag. 633). Preacurata este aceea care ne sprijină şi ne călăuzeşte ca o Regină a martirilor, spre rugăciunea de jertfă supremă, prin intermediul sfântului Rozariu, deoarece a recita rozariul, în întregime sau chiar numai a treia parte, recere un timp deosebit, destul de lung care constituie o jertfă; recere un efort fizic pentru a învinge monotonia repetării aceloraşi rugăciuni; constituie un efort intelectual în a ne menţine adâncit în misterele mântuirii; constituie o jertfă plină de caritate faţă de aproapele, deoarece rozariul este, nu numai o rugăciune personală, ci mai ales colectivă, spusă în comun în familie, în biserică, în pelerinaje etc., care măreşte bucuria prin fiecare Bucură-te, Marie în raport cu numărul celor care îl recită.

Prin fiecare Bucură-te, Marie ne apropiem de desăvârşirea Tatălui ceresc, aşa cum ne-a cerut Isus: Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru ceresc este desăvârşit (Mt 5,48), deoarece primul Ave, Maria l-a spus el, când l-a trimis pe arhanghelul Gabriel la Nazaret şi l-a învăţat cum să i se adreseze Fecioarei Maria. Tot ce a spus o dată Tatăl veşnic, rămâne veşnic, deoarece cuvântul său nu mai moare, nu se mai stinge. De câte ori trebuie să-l repetăm şi noi, ca să ne asemănăm cu cuvântul veşnic al lui Dumnezeu? Până de cincizeci de ori pe zi? până de o sută cincizeci de ori? Mereu.

Al doilea Bucură-te, Marie l-a spus arhanghelul Gabriel la Nazaret, exact aşa cum l-a auzit din gura Tatălui veşnic. Acest Ave, Maria a devenit pentru arhanghelul Gabriel hrana cea mai plăcută a existenţei sale şi nu va înceta niciodată să o salute în tresăltare de fericire pe Regina îngerilor cu Bucură-te, Marie! Mâncând această hrană a arhanghelului, cuvântul primit de la Tatăl, deoarece nu numai cu pâine trăieşte omul, ci şi cu tot cuvântul care vine din gura lui Dumnezeu (cf. Mt 4,4), avem şansa să ne îngerizăm, să ne spiritualizăm, să ne grăbim ziua învierii când vom fi asemenea îngerilor lui Dumnezeu (cf. Mt 22,30) şi ne vom găsi fericirea în a repeta veşnic Ave, Maria.

Al treilea şi alţi nenumăraţi Ave, dar şi cei mai plăcuţi, mai presus de salutul arhanghelului şi de aceeaşi perfecţiune cu cuvântul Tatălui, au fost saluturile zilnice adresat de Isus însuşi mamei sale: Ave mater Maria - Te salut, mama mea! Şalom - Pace!

Dacă sfântul Augustin spune că trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu că prin botez am devenit creştini, că prin Euharistie devenim Cristos, atunci trebuie să-i mulţumim şi pentru că prin sfântul Rozariu ne primeşte în rugăciunea sa înălţată către Tatăl ceresc, că ne primeşte în bucuria sa de a o saluta veşnic în cer pe mama sa prin: Bucură-te, Marie!

Învăţăm să ne desăvârşim rugăciunea rozariului prin jertfa repetării aceloraşi invocaţiuni.

Artistul sculptor repetă mereu loviturile de ciocan asupra dălţii, artistul pictor repetă mereu trăsăturile de penel pe pânză, inima repetă mereu aceleaşi bătăi pe minut, lanţul repetă mereu aceleaşi verigi de aceeaşi grosime, soarele repetă mereu acelaşi răsărit şi apus etc., atunci şi ritmul inimii sufletului nostru trebuie să fie mereu acelaşi, ritmul rugăciunii şi în acest ritm ne menţine cel mai bine sfântul Rozariu. Rozariul este mediul supranatural care dă sănătate inimii sufletului nostru.

Jertfa de a trece mereu printre degete bobiţele rozariului ne duce la trăirea credinţei în toată plinătatea ei şi devenim plăcuţi lui Dumnezeu şi ne copleşeşte cu haruri îmbelşugate.

Din viaţa sfântului Toma de Aquino ni se relatează că pe când era copil în faşă şi doica urma să-i facă baie, micuţul Tămâieze a apucat cu mâna o bucată de pergament şi a strâns-o atât de tare cu pumnişorul său şi n-a voit să dea drumul cu nici un preţ, nici când a trebuit să-l bage în apă; la orice efort de a-i scoate pergamentul din pumn, ţipa şi plângea din toate puterile. Vine mama şi cu toate ţipetele şi urletele lui îi deschide mâna cu forţa. Pe bucata de pergament era scrisă rugăciunea îngerească: Bucură-te, Marie! (Jacques Maritain, Sfântul Toma de Aquino, Ed. Crater, Bucureşti, 1994 - din viaţa şi lucrările câtorva mari sfinţi, pag. 97). Această rugăciune l-a atras în chip minunat şi a devenit un atât de mare filozof, teolog, savant şi mai presus de toate un atât de mare sfânt al Bisericii noastre.

Dacă vom şti şi noi să strângem rozariul în mână cât mai strâns, deoarece pe fiecare bobiţă a rozariului nostru stă scris cu litere cereşti un Ave, Maria, dacă vom şti să înălţăm spre cer rugăciuni cu lacrimi şi suspine, Regina sfântului Rozariu ne va dobândi harul de a fi sfinţi pe pământ şi fericiţi în paradis. Amin.