LITURGIE

Sfântul Francisc de Assisi

I

Binecuvântat să fie Dumnezeu în sfinţii săi!

(4 octombrie)

Îl sărbătorim astăzi pe sfântul Francisc de Assisi. Spre el se îndreaptă gândul nostru şi creştinii catolici din întreaga lume îl privesc cu veneraţie. De ce? Fiindcă, ne spune papa Benedict al XV-lea: El este imaginea lui Cristos cea mai desăvârşită din toate timpurile.

Cunoscându-l pe sfântul Francisc, îl vom cunoaşte mai bine pe Cristos, vom cunoaşte mai bine iubirea pe care Dumnezeu o are faţă de Biserica sa, faţă de fiecare dintre noi, faţă de lumea întreagă, deoarece sfinţii sunt aceia care fac din Biserică "cetatea aşezată pe munte" spre care pot privi cu admiraţie şi interes toate neamurile pământului (cf. Mt 5,14).

Isus însuşi i-l arată pe sfântul Francisc din slava cerească sfintei Margareta Maria Alacoque şi o îndeamnă să şi-l ia de patron şi protector spre a-şi duce la bun sfârşit opera ei de răspândire a cultului Inimii Preasfinte.

Despre sfântul Francisc se poate vorbi la nesfârşit: tânăr ambiţios, caracterizat drept sufletul petrecerilor tinerilor cavaleri din Assisi, floarea tineretului vesel; tânăr cu caracter deschis, loial, visător al unui viitor strălucit bazat pe bogăţia tatălui său Bernardone; tânăr aventurier, imagine vie a fiului risipitor, fiindcă chiar mama sa, Ludovica, îl plângea cu strângere de inimă văzându-l păşind pe calea pierzării, dar nu a încetat să se roage pentru convertirea lui şi exemplul sfintei Monica, cea care aproape treizeci de ani a plâns şi s-a rugat pentru fiul ei Augustin, i-a dat certitudinea că şi Francisc se va converti, de aceea a profetizat: Azi trăieşte ca un prinţ, dar mâine va trăi ca un fiu al lui Dumnezeu. Avea dreptate scriitorul suedez Jorgenssen când a pus titlul unei cărţi La început a fost mama. Se poate vorbi foarte mult despre gestul său eroic sau "nebun", cum l-au calificat unii, când şi-a lepădat haina de pe sine în faţa episcopului şi a înapoiat-o tatălui său; şi câte nu se pot spune despre stigmatizarea lui. Se mai poate vorbi despre spiritul liric al sfântul Francisc, el fiind autorul minunatului poem Cântarea făpturilor, care l-a încântat şi pe cel mai mare poet al Italiei, pe Dante Alighieri, care spunea că: Viaţa lui Francisc, atât de minunată, s-ar putea cânta mai bine în cerescul cor (Paradisul XI,99), se pot spune multe despre Francisc ca autor şi organizator al celor trei ordine călugăreşti; se pot spune lucruri minunate despre suferinţele sale; se pot spune multe despre pasiunea lui faţă de natură şi este numit pe drept patronul ecologiştilor, deoarece privea cu atenţie pe unde călca, spre a nu strivi nici cea mai mică fiinţă, creatură a lui Dumnezeu. Dar, în situaţia actuală, când popoarele lumii sunt dezbinate între ele şi în ele înseşi, căutând să se strivească unele pe altele, când omul trece prin momente de criză în el însuşi, când natura este distrusă în mod sistematic prin experienţe nucleare, prin lăcomia de avere: despăduriri, poluare, când naţiunile adoptă legi draconice ca: adulterul, homosexualitatea, avortul şi altele, care subminează din temelie Biserica lui Cristos, se pune întrebarea: prin ce ar putea să se adreseze sfântul Francisc lumii, tuturor oamenilor şi fiecăruia dintre noi în particular? Noi avem multe de spus despre el, dar el ce ne poate spune? Cu ce ne poate ajuta? Prin ce este actual? La ce şi cum mai poate pune umărul?

Goethe, marele poet german, spunea: Dacă cineva vrea să lase într-adevăr ceva folositor posterităţii, atunci să-şi scrie confesiunile. În felul acesta el se prezintă posterităţii ca individ, iar urmaşii îşi vor putea extrage din ele ceea ce li se potriveşte. Sfântul Francisc nu şi-a scris confesiunile, ca sfântul Augustin sau ca sfânta Tereza a Pruncului Isus sau ca Ion Creangă, pe hârtie, Francisc şi le-a scris în inima milioanelor de oameni care s-au străduit şi se străduiesc să-l înţeleagă şi să-l urmeze cât mai fidel în trăirea sfaturilor evanghelice. Cred că în persoana sfântul Francisc un om a ajuns, în fine, să se realizeze prin harul lui Dumnezeu cu adevărat ca om nou şi să stăpânească întinderea lumii şi amploarea vieţii, fiindcă prin el lumea şi-a găsit omul capabil să o perceapă şi să o iubească fără rezerve. În acest sens a spus papa Benedict al XV-lea că: Francisc este imaginea lui Cristos cea mai desăvârşită din toate timpurile; Cristos fiind, ca Fiu al Omului desăvârşit, model al perfecţiunii umane prin credinţă (cf. Evr 12,2), dar în acelaşi timp şi Fiu al lui Dumnezeu, pe când Francisc numai om şi totuşi asemenea lui Isus. Omul poate atinge această desăvârşire, deoarece Scriptura ne spune că la început Dumnezeu l-a creat cu puţin mai prejos decât îngerii şi l-a încununat cu măreţie şi slavă. De aceea spune sfântul Irineu că: Omul viu este gloria lui Dumnezeu; dar nu numai el are cuvinte alese, ci chiar păgânul scriitor Sofocle ne-a lăsat această admirabilă definiţie a omului: Multe sunt minunile lumii, dar cea mai mare este omul (Antigona).

Francisc a privit lumea, dându-şi seama că merge pe un drum greşit... Atunci, ca şi azi, se împământenise concepţia că: "Ai bani, eşti om"; ceea ce înseamnă: ai maşină, ai vilă, ai bijuterii, ai aur, eşti cineva; ca şi cum valoarea omului ar sta în ceea ce are şi nu în ceea ce este. Sfântul Francisc a constatat cu durere că mulţi, nu numai că nu sunt creştini, dar nu sunt nici oameni. Cu toate acestea, Francisc n-a fugit şi s-a retras cu groază în disperare, dispreţ, resemnare sau melancolie; nu, el a pus umărul spre a aduce lumea pe calea cea bună. A înţeles că rezidă în firea sa forţa de a împlini chemarea Domnului, pe care a auzit-o în bisericuţa sfântul Damian: Francisc, repară-mi casa care se năruie! Şi-a pus în slujba vieţii întreaga sa făptură, a intrat total în viaţa lui Cristos, pentru a face prezent în el însuşi misterul mântuirii, aşa cum se ruga într-o bună zi şi un creştin chinez: Doamne, lumea este rea. Tu fă-o mai bună, începând cu mine! Când Francisc a simţit că putregaiul din sine începe să fumege, ca nu cumva acest fum otrăvitor al iadului să-l înăbuşe pe el şi pe alţii, n-a ezitat să se arunce gol-goluţ în tufa spinoasă a unui trandafir sălbatic. Astfel Francisc supravieţuieşte pe vulcanul pasiunilor sale, tocmai pentru faptul că se luptă până la sânge, se înfrânează, şi tot ceea ce trăieşte curat în el, încearcă să traducă pe planul umanităţii; de aceea şi cerul intervine făcând ca trandafirul să rămână până azi cu pete de sânge pe frunze şi fără nici un spin. Fiinţarea umană cere violenţă.

Ca omul să ajungă la starea omului desăvârşit în Cristos, Francisc înfiinţează în anul 1209 Ordinul I pentru bărbaţi şi în anul 1212 ordinul al II-lea pentru femei, în care să se retragă fiecare conform chemării, nu ca dispreţ faţă de lume, dar de unde să poată privi lumea numai spre a o iubi, fără ca totuşi să se întineze de răutatea ei. Înfiinţează Ordinul al III-lea pentru toţi cei doritori de perfecţiune, dar care sunt constrânşi să rămână în mijlocul lumii. El era sigur că prin această operă se va produce în istoria universală a mântuirii o cotitură decisivă, adică el vedea venind, nu peste mult timp, clipa când Dumnezeu nu va mai fi mulţumit de lumea pe care a creat-o şi o va reînnoi, după cum spune Scriptura: Noi aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou (2Pt 3,13) şi: Iată eu fac noi toate lucrurile (Ap 21,5). Sfântul Francisc a voit şi a dorit ca toţi oamenii să fie pregătiţi pentru a întâmpina această clipă măreaţă, pe care o aşteaptă şi îngerii lui Dumnezeu şi se bucură de convertirea oricărui păcătos, fiindcă orice convertire constituie un pas înainte spre victoria finală.

Adevărata viaţă a omului, care este pe cale să se realizeze (Theilard de Chardin), care caută, dar nu posedă, este activitatea plină de zel faţă de mântuirea sufletelor. Această concepţie îl caracterizează pe sfântul Francisc şi acest lucru ni-l confirmă, nu numai călătoria sa misionară până în Egipt, la sultanul Melek-el Kamel, pe care vrea să-l convertească împreună cu toţi supuşii lui, dar şi cele mai mici fapte de fiecare zi ca: hrana, băutura, îmbrăcămintea şi odihna, suferinţa şi clipele de fericire.

O altă trăsătură fundamentală a sfântului Francisc este şi aceasta: cu toată activitatea sa intensă, Francisc este un om al rugăciunii, cunoscut mai ales pentru orele petrecute în faţa Crucifixului din bisericuţa sfântul Damian, unde repeta de nenumărate ori: Dumnezeule Preaînalt, luminează cu lumina ta întunericul inimii mele. Dăruieşte-mi o credinţă dreaptă, o speranţă neclintită şi o dragoste desăvârşită! (Vieţile sfinţilor, vol 2, Ed. ARC Bucureşti, 1983, pag. 169). Rugăciunea l-a dus la o viaţă contemplativă profundă. La sfântul Francisc contemplaţia nu era o scufundare în afara lumii şi nici într-un act transcendent pur speculativ, fantezist, ci sesizarea prezenţei lui Dumnezeu în realitatea însăşi prin credinţa bazată pe umilinţă, prin acea aplecare continuă spre creaturi şi numai sesizarea acestei prezenţe l-a dus la acea identificare cu umilinţa însăşi, cu Cristos. A voit ca şi alţii să se împărtăşească de bucuria de a fi mic. De fapt Isus însuşi a spus că de nu vom fi ca pruncii, nu vom intra în împărăţia cerurilor (cf. Mt 18,3). Spre a-i aduce pe oameni la sentimente nevinovate, de prunci, în luna decembrie 1223, cu ajutorul unui prieten, pregăteşte o sărbătoare a Naşterii Domnului mai puţin obişnuită în Valea Rieti, aproape de Greccio. Cere să se construiască un altar în mijlocul pădurii, sub un acoperiş improvizat, lângă altar să se aducă o iesle adevărată, cu paie, pe care să fie aşezată o statuetă reprezentându-l pe pruncul Isus; în apropiere să se afle un bou şi un măgar şi astfel sfânta Liturghie să fie celebrată într-un cadru cât mai asemănător cu noaptea sfântă a Naşterii Domnului. Efectul a fost minunat. Obiceiul a rămas şi oamenii împodobesc cu iesle, nu numai bisericile, ci şi casele; oamenii mari simt o bucurie deosebită să aranjeze o iesle cât de mică şi în casele lor, simt bucuria de a-şi vedea copiii admirând pruncuşorul şi tot ce îl înconjoară, simt bucuria de a face daruri celor săraci: oamenii se simt fericiţi mai aproape de oameni. Şi acest lucru este minunat.

De la iesle la cruce l-a dus contemplaţia naturii înconjurătoare, capodoperă divină, pe care o invita să-l laude pe Creator cu aceste minunate cuvinte:

Preaînalte, bune Doamne, ţie-ţi dau fără-ncetare orice laudă şi slavă, orice binecuvântare.

Ţie singur se cuvine toată cinstea îngerească.

Omul însă nu e vrednic sfântul Nume să rostească.

Să te laude, Stăpâne, strălucitul frate soare, ce dă zilelor lumină, florilor le dă culoare.

Să te laude, Stăpâne, sora lună şi voi stele, ce sunteţi podoaba nopţii, credincioasesantinele.

Să te laude, Stăpâne, vântul, scumpul nostru frate, ce când vrea, întreg pământul într-o clipă îl străbate.

Să te laude, Stăpâne, sora apă cristalină, ce-i curată şi plăcută, pe-nsetaţi ea îi alină.

Să te laude, Stăpâne, focul, frate fără vină; când e frig, ne dă căldură; când e noapte, dă lumină.

Să te laude, Stăpâne, şi pământul, mama noastră, ce produce trandafirul, viorica cea albastră!

Să te laude, Stăpâne, sora moarte cea trupească, care intră orişiunde, chiar şi-n camera regească!

Contemplaţia iubirii lui Dumnezeu în faţa naturii îl duce la primirea semnelor umilinţei supreme: semnele răstignirii, stigmatele, pe muntele Alvernia, în anul 1224, aproape de sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci, prin care Francisc va rămâne de-a pururi dăruit omenirii trup şi suflet ca un act mântuitor venit de sus, izvorât din iubirea eternă. În ziua de 4 octombrie 1673, pe când se ruga, Margareta Maria îl vede pe sfântul Francisc, pe care Domnul i-l arată în cer, înălţat la o slavă mult mai mare decât a celorlalţi sfinţi, înconjurat de lumină serafică. Isus, întinzându-şi mâna spre sfântul Francisc, îi spune Margaretei Maria: Iată sfântul cel mai aproape de inima mea şi cel mai unit cu dânsa. El se jertfeşte zilnic împreună cu inima mea dreptăţii dumnezeieşti spre a dobândi milă pentru păcătoşi şi mai ales pentru religioşii cei mai leneşi în observarea regulii. Lui i s-a dat o putere deosebită spre a dobândi orice har. De aceea ţi-l dau ca protector, ca să poţi duce la bun sfârşit misiunea pe care ţi-am încredinţat-o. Dacă o sfântă atât de mare ca Margareta Maria a avut trebuinţă, spre a-şi duce misiunea la bun sfârşit, de un ocrotitor ca sfântul Francisc, noi cu atât mai mult avem trebuinţă de mijlocirea lui pentru a ne converti, pentru a ne desăvârşi, pentru a face ca fiinţa noastră să vieţuiască veşnic în fericirea sfinţilor.

Imaginea sfântului Francisc, precum şi conştiinţa simplului fapt că un astfel de om a existat într-adevăr, că el este al Bisericii noastre catolice, că el demonstrează din plin faptul că Biserica este sfântă, este o rază mângâietoare venită din cer. Ordinul lui Francisc de Assisi a dat Bisericii, pentru sfinţenia ei, şase papi, nenumăraţi patriarhi şi episcopi, mari învăţaţi (sfântul Bonaventura, Bernardin de Siena, sfântul Anton de Padova, fericitul Ieremia Valahul), legiuni de apostoli pentru misiuni, a dăruit cerului peste o mie de martiri, mai mult de 1600 de călugări şi călugăriţe au făcut minuni extraordinare, mai mult de 110 sunt declaraţi sfinţi; împăraţi şi regi, principi şi savanţi, mii şi mii de oameni şi-au găsit între zidurile mănăstirilor sale apropierea cea mai intimă de Isus, făcând pocăinţă; indulgenţa Porţiunculei este preţuită de milioane de oameni.

Filozoful Bergson are, către sfârşitul cărţii Cele două izvoare ale moralei şi ale religiei, câteva cuvinte greu de înţeles. El invită tot neamul omenesc să se forţeze pentru ca şi planeta noastră, atât de refractară divinului, să împlinească funcţia esenţială a universului, care este "o maşină de fabricat zei". Francisc s-a forţat ca pământul să se încadreze în această funcţie esenţială a universului, a contemplat universul şi a devenit atât de asemănător cu Cristos, care la tot pasul găsea în natură urmele Tatălui. El şi azi se forţează în cer ca oamenii de pe pământ să devină zei, copii ai lui Dumnezeu.

Pr. Anton Roccheti, scriind viaţa sfântului Francisc, face această justă remarcă: Opera lui Francisc va fi, fără îndoială, inelul cel mai puternic, care va uni popoare şi naţiuni cu înfăţişarea vestită de dulcele Isus, când se ruga ca toţi să fie una.

Când papa Ioan Paul al II-lea a mers la Assisi, s-a rugat la mormântul sfântului Francisc aşa: Sfinte Francisc, ajută-mi să aduc din nou pe Isus în lume! Sfântul Părinte s-a rugat ca prin mijlocirea sfântului Francisc noi toţi să ajungem la starea omului desăvârşit, să alimentăm în noi forţa care ne va scoate din mormânt, iubirea, prin rugăciune şi contemplaţie.

Se mai roagă lumea din zilele noastre? Mai are timp pentru contemplaţie?

NB. Următoarea predică nu diferă prea mult de prima