LITURGIE

Durerile Maicii Domnului

Prin sufletul tău va trece o sabie

(15 septembrie)

Sărbătoarea de azi purta la început numele de Cele Şapte Dureri ale Maicii Domnului. A fost înfiinţată de papa Pius al VII-lea în anul 1667 la cererea Ordinului Serviţilor.

Numele de Şapte Dureri dat sărbătorii a fost, nu atât pentru a cuprinde un număr fix, aşa cum le găsim enumerate în cărţile de rugăciuni: 1) profeţia bătrânului Simeon că o sabie îi va străpunge inima; 2) fuga în Egipt de frica lui Irod; 3) pierderea lui Isus pe când avea 12 ani; 4) drumul spre Calvar; 5) răstignirea lui Isus; 6) coborârea de pe cruce şi 7) înmormântarea, cât mai ales în mod simbolic, după uzanţa evreilor din acel timp. Numărul 7 era considerat simbolul perfecţiunii, complet, total, atotcuprinzător. Şapte Dureri însemna o suferinţă totală, până la ultima limită posibilă pentru o fiinţă umană.

Este de la sine înţeles că preacurata nu a avut de suferit numai în momentele amintite mai înainte, ci ea a suferit şi când a trebuit să-l nască pe Isus într-un grajd şi să-l aşeze într-o iesle; a suferit când Isus însuşi i-a descoperit misiunea sa în calitate de slujitor al lui Iahve (cf. Is 53,7-8); apoi ori de câte ori vedea şi auzea de împotrivirea şi ura duşmanilor săi.

Caracterul sărbătorii de azi nu stă în a ne face să plângem, să o compătimim pe Maica Domnului pentru martiriul vieţii sale, altfel n-ar mai fi sărbătoare, ci prohod. Sărbătoarea izvorăşte dintr-o victorie, sau chiar dintr-un îndemn la bucurie care anticipă o victorie sigură, aşa cum ne-a îndemnat Isus: Îndrăzniţi! Eu am învins lumea (In 16,33). Preacurata, păstrând totdeauna în inima ei cuvântul lui Isus, a îndrăznit prima să păşească pe urmele lui şi a obţinut victoria cea mai strălucită asupra lumii, adică asupra tuturor suferinţelor din această vale de lacrimi.

Profunzimea şi mărimea suferinţelor Maicii Domnului nu trebuie să le comparăm cu nici un fel de durere de-a noastră, fiind cu totul deosebite. Chiar şi cel mai sfânt om în chinurile cele mai atroce găseşte o consolare în însăşi recunoaşterea vinovăţiei proprii de a fi urmaş al lui Adam, de a fi adăugat tristei moşteniri noi motive de durere prin păcatele personale, ca tâlharul de pe cruce din dreapta lui Isus care s-a adresat celuilalt tâlhar răzvrătit că suferă prea mult zicându-i: Noi pe drept suferim, fiindcă ne luăm plata după fapte, dar acesta nu a făcut nici un rău (Lc 23,41). Tâlharul îşi dădea seama că mai uşor îi vine lui să sufere ca vinovat decât lui Isus nevinovat. Durerea celui nevinovat este mai grea, mai mare. Şi cine a fost mai nevinovată, după Isus, decât mama sa?

Profunzimea durerii se măsoară nu numai cu calitatea îngerească a nevinovăţiei, ci mai ales prin mărimea iubirii. Când ştia că iubirea infinită a Fiului este dispreţuită, inima ei de mamă a lui Dumnezeu, de fiică a Tatălui ceresc şi de mireasă a Sfântului Duh înzestrată cu plinătatea iubirii, înţelegea ca nimeni alta ce înseamnă dispreţul iubirii. Înainte ca din coasta străpunsă a lui Isus să ţâşnească sânge şi apă, din inima ei, străpunsă de sabia durerii, s-a născut Biserica, semn fiind tâlharul care îi cere lui Isus să-şi amintească de el în împărăţia lui, iar Isus îi făgăduieşte că chiar în acea zi va fi cu dânsul în paradis (cf. Lc 23,42-43).

O veche tradiţie spune că pe când sfânta familie se refugia în Egipt a ajuns spre seară la o peşteră în care voia să rămână peste noapte. În acea peşteră era refugiată familia unui tâlhar. A fost acceptată şi sfânta familie. În dimineaţa următoare, Sfânta Fecioară s-a sculat şi a pregătit scăldătoarea pentru pruncul Isus. Soţia tâlharului o urmărea cu câtă dragoste îl spală şi cât de frumos apare Isus în braţele mamei sale. S-a rugat să-i dea şi ei apa în care şi-a spălat pruncul, fiindcă avea şi ea un copilaş de scăldat. Nu numai că i-a dat-o, dar preacurata însăşi i-a făcut baia şi pruncul a apărut la fel de frumos ca şi Isus. Soţia tâlharului i-a mulţumit Mariei şi, fericită şi-a sărutat copilul, despărţindu-se prieteneşte. Copilul tâlharului a crescut şi a urmat meseria tatălui. Fiind prins, a fost condamnat la moarte prin răstignire. A ajuns la dreapta lui Isus pe cruce. Preacurata a intuit ceva în sufletul acelui tâlhar şi s-a rugat pentru el ca să-şi capete asemănarea cu Isus, pe care o avusese când era prunc şi l-a spălat cu apa în care îl scăldase pe Isus. Iubirea de atunci şi lacrimile de acum ale Maicii lui Isus îi obţin acestuia intrarea în fericirea veşnică. El se numeşte Dismas. Spuneam că: înainte ca Isus să spele cu sânge şi apă Biserica născută din coasta sa străpunsă (cf. Ap 7,14), Maria o spăla cu lacrimile ei de mamă.

Sfântul Bernard, meditând cuvintele bătrânului Simeon - O sabie va trece prin inima ta (Lc 2,35) - se simţea copleşit de următoarele gânduri: Da, fericită mamă, o sabie a străpuns inima ta şi numai după ce a trecut prin ea a ajuns în coasta Fiului tău. Când Isus al tău - care este al tuturor, dar îndeosebi al tău - şi-a dat duhul, lancea crudă nu a mai ajuns sufletul său. Neavând milă de el nici după ce a murit, i-a deschis coasta, dar nu a putut să-i mai provoace durere. În schimb, a străpuns sufletul tău; în acel moment sufletul lui Cristos nu mai era acolo, dar al tău nu se putea depărta de el. Ascuţimea durerii a pătruns atât de mult în inima ta, încât pe drept te proclamăm mai mult decât martiră, deoarece în tine pătimirea fizică a fost întrecută de "compătimire". Nu vă miraţi, fraţilor, că Maria este martiră cu sufletul. Se va mira doar acela care nu-şi aminteşte să-l fi auzit pe sfântul Paul afirmând că unul dintre cele mai mari păcate ale păgânilor era lipsa lor de compătimire (cf. Rom 1,31); această lipsă a fost cu totul străină de inima Mariei. Să fie departe şi de umilii săi slujitori!

După cum ne spune Isus, femeia când naşte are chinuri, dar apoi de bucurie că s-a născut un om în lume sunt date uitării. Nu tot aşa stau lucrurile cu preacurata, care, prin suferinţele ei strâns unite cu cele ale lui Isus, au dat naştere fiecărui credincios şi au fost direct proporţionale cu numărul celor născuţi la viaţa harului, direct proporţionale cu crucea lui Isus. Titlul de Regină a martirilor pe care i-l dă Biserica exprimă insuficient realitatea, deoarece ea a suferit mai mult decât toţi martirii împreună, fiindcă numai ei singure i s-a cerut să-şi jertfească Fiul preaiubit, care îi era în acelaşi timp şi Dumnezeul ei preaiubit. De aceea, intrând în slava cerească, Maria nu a dat uitării aceste chinuri, ci va continua să sufere într-un mod tainic, mistic, atât timp cât "trupul mistic al lui Isus", Biserica, va fi în chinurile facerii pe acest pământ. Oare nu ne sunt destul de grăitoare lacrimile Maicii Domnului de la Siracusa din anul 1953? Dacă la Lourdes şi apoi la Fatima a cerut: Pocăinţă, pocăinţă, se poate oare să ceri ceva fără să suferi? Numai cine poate să înţeleagă durerea divină descrisă atât de plastic de profetul Osea: Inima se zvârcoleşte în mine, mila mă cuprinde (11,8), poate înţelege şi durerile iubirii inimii de mamă ale preacuratei din ceruri.

Desigur că pentru noi rămâne un mister: cum se poate împăca fericirea paradisiacă cu durerea. Putem spune că se împacă aşa cum se împacă veşnicia divină şi cu timpul în care el s-a angajat să acţioneze, sau: aşa cum suferă cei răposaţi care ispăşesc vinovăţia până să intre definitiv în rai.

Orice suferinţă a găsit-o mereu disponibilă la voinţa divină, gata să repete acel Fiat - Fie - de la Buna-Vestire, consimţind cu iubire la jertfa Victimei pe care ea o născuse (cf. LG 58).

Această disponibilitate faţă de voinţa divină ne este necesară şi nouă pentru mântuire.

Bucurându-ne de victoria preacuratei Regine a martirilor asupra lumii, să o rugăm: Mijloceşte pentru noi la Domnul harul spălării sufletului nostru în lacrimile tale de mamă, fiindcă numai aceste lacrimi îşi au eficacitatea din apa şi sângele izvorâte din Inima lui Isus. Şi: Dumnezeule, care ai voit ca lângă Fiul tău înălţat pe cruce să stea, pătimind împreună cu el, Maica sa, dă Bisericii tale ca, părtaşă fiind, alături de Maria, la pătimirea lui Cristos, să se învrednicească a se bucura, împreună cu ea, de înviere (LR). Amin.