LITURGIE

Preasfânta Fecioară Maria, Regină

I

Cu o coroană de douăsprezece stele

(22 august)

Când cineva venea la fericitul Ieremia Valahul şi-i cerea un sfat, un ajutor spiritual, el povăţuia pe fiecare să-şi încredinţeze trebuinţele materiale şi spirituale preacuratei, zicând: Să ne rugăm sfintei Fecioare. Ca să putem obţine ceea ce dorim de la Dumnezeu, mijlocul cel mai bun este să ne adresăm ei.

După o noapte întreagă de rugăciune şi meditaţie, de dorinţe arzătoare de a o vedea, Fecioara-mamă îl răsplăti pe fratele Ieremia cu apariţia ei purtând pruncul în braţe. Ea i-a zis cu gingăşie de mamă: Priveşte-mă! Ieremia i-a răspuns: Nu pot, Stăpână (Doamnă), fiindcă simt cum sufletul mă părăseşte. Maria şi-a repetat chemarea: Hai, ridică-te! Iată îţi dăruiesc harul de a mă putea privi! El, ridicând ochii, o privi în extaz, apoi adăugă cu un oarecare regret: Stăpâna mea, eşti regină şi nu ai coroană? Coroana mea este Fiul meu, i-a răspuns preacurata, arătându-i pe Isus prunc.

Fericitul Ieremia Valahul să se roage pentru noi ca să înţelegem acest mare adevăr: coroana de regină a mamei cereşti este Isus; iar noi, fiind fraţii de cruce ai lui Isus, suntem fiii Reginei întregului univers.

În centrul sărbătorii de azi stă Isus, coroana regală a preacuratei.

Lex orandi, lex credendi - Legea rugăciunii, legea credinţei - spune un dicton obişnuit din lume, sau: Cum te rogi, aşa crezi; şi: Cum crezi, aşa te rogi.

Dacă deschidem orice carte de rugăciuni în cinstea preacuratei Fecioare Maria, vom găsi că toţi cinstitorii ei i se adresează cu titlul de regină, fiindcă Isus, fiul ei, este rege (cf. Mt 2,2; In 1,49).

Documentele credinţei elaborate de Conciliul Vatican II ne spun clar că: Maria, înălţată la slava cerească cu sufletul şi trupul, a fost încoronată ca regină a universului, deoarece a fost cea mai asemănătoare cu fiul său, Regele regilor şi biruitorul păcatului şi al morţii" (LG 59). Păcatul şi moartea sunt partea negativă a victoriei; partea pozitivă este harul, ia Fecioara Maria fiind plină de har, este victoria deplină a lui Cristos, este Regina harului.

Maria a fost rânduită de Dumnezeu încă din paradisul pământesc ca să fie regină, biruitoare asupra Şarpelui viclean, adică asupra păcatului şi a morţii, zdrobindu-i capul (cf. Gen 3,15).

Misiunea regală a Mariei este de a conduce omenirea la Isus, sustrăgând-o vicleniei infernale. Pentru a-şi îndeplini misiunea, Dumnezeu Tatăl a asociat-o misiunii Fiului său şi a ales-o să-i fie mamă, să-i dea firea omenească, necesară operei răscumpărătoare.

În prea marea sa bunătate şi înţelepciune, spune sfântul Paul în Scrisoarea către Galateni (14,4-5), hotărând să înfăptuiască mântuirea lumii, Dumnezeu, la împlinirea timpului prestabilit, l-a trimis pe Fiul său născut din femeie, ca să facă din noi fii adoptivi. Această femeie a fost răscumpărată într-un chip strălucit în vederea meritelor viitoare ale lui Isus. Dar ce merit mai mare putea fi decât acela de a accepta ca să se facă om, pentru ca ea să fie plină de har? Domnul fiind mereu cu ea, adică scutită de prihana păcatului strămoşesc chiar din prima clipă a existenţei, cunoscând din gura îngerului Gabriel lucrurile mari pe care Domnul i le-a făcut, a primit această imensă misiune şi demnitate de a fi mama Fiului lui Dumnezeu, fiică preaiubită a Tatălui şi sanctuar luminos al Duhului Sfânt care realizează în sânul ei ceea ce mintea omului nu poate concepe: unirea dintre natura divină şi cea umană într-o singură persoană, cea divină. Din această unire minunată din sânul ei izvorăşte dreptul de regină şi demnitatea de a fi mai presus de îngeri şi de toată creaţiunea, fiindcă tot ce s-a făcut pentru Cristos Regele Universului, prin el toate au fost făcute (cf. In 1,3), iar el este în sânul ei, este al ei şi ea a lui.

Recunoaşterea cerească a regalităţii Mariei, făcută prin gura îngerului la Buna-Vestire (cf. Lc 1,28), este parafată de Isus prin semnele minunate pe care le-a făcut prin mijlocirea ei, ca de exemplu: l-a sfinţit pe Ioan Botezătorul încă din sânul Elisabetei; ea este aceea care primeşte pe primii adoratori ai lui Isus la peştera din Betleem; primeşte pe magii de la Răsărit cu darurile şi închinarea lor şi le mulţumeşte în numele noului rege; ea îl prezintă Tatălui ceresc la templu; îngerii stau la dispoziţia ei şi o avertizează prin Iosif de primejdiile în care se află pruncul; ea se prezintă la nunta din Cana şi obţine prima minune din partea lui Isus şi devine ca un fel de izvor al credinţei pentru ucenicii lui.

Maria este regină şi pentru faptul asocierii ei la opera răscumpărării pe care a realizat-o regele universului, Cristos. Dacă Isus a spus ucenicilor săi: "voi care m-aţi urmat, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei sale, veţi şedea pe douăsprezece tronuri şi veţi judeca cele douăsprezece triburi ale lui Israel" (Mt 19,28), cum nu avea să dea mamei sale un tron regesc, ea fiind Regina apostolilor?

Sabia durerii, prezisă de bătrânul Simeon (cf. Lc 2,35), şi-a făcut din plin simţită cruzimea pătrunzându-i tot mai adânc în inimă. Orice împotrivire faţă de lumina adusă în lume de Fiul său însemna o redeschidere a rănii din inimă, culminând pe Calvar. Preacurata îndurerată îşi merită titlul de Regină a martirilor. Toţi martirii au ca rege pe acela despre care au dat mărturie, pe Cristos răstignit.

Nu este lipsit de importanţă faptul că o găsim pe preacurata Fecioară Maria în Cenacol drept centru al rugăciunilor apostolice în aşteptarea coborârii Duhului Sfânt (cf. Fap 1,14). Ea este aceea care dă apostolilor stăruinţa în rugăciune şi perceperea coborârii Duhului Sfânt sub chipul limbilor de foc, semnalând plinătatea harului de care ea s-a bucurat încă din prima clipă a zămislirii, cu menirea de a schimba faţa pământului.

Se cuvenea ca mama lui Isus, nu numai datorită firii lucrurilor că îi este mamă după trup, cât mai ales din alegerea divină ca mamă a lui Dumnezeu, să-i fie asociată la victoria lui asupra păcatului şi a morţii prin înviere şi ridicare la cer. De fapt, acela care a cunoscut cel mai bine rolul ei în istoria mântuirii, sfântul Ioan evanghelistul, fiindcă i-a fost încredinţată ca mamă de Isus însuşi pe Calvar, o prezintă ca imagine desăvârşită a Bisericii în capitolul al doisprezecelea din Apocalips: Un semn mare îşi făcu atunci apariţia pe cer: o femeie, îmbrăcată în soare, cu luna sub picioarele ei, iar pe cap cu o cunună de douăsprezece stele (12,1).

Regalităţii lui Isus din ceruri, care şade de-a dreapta Tatălui, i-ar lipsi ceva, o mare parte din demnitate, cinste, strălucire, respect şi iubire, dacă n-ar fi rânduit-o pe mama sa ca regină. Dacă nu toţi regii pământului le-au avut alături pe tron pe mamele lor, s-a datorat faptului: fie că unele nu mai erau în viaţă, fie că unele erau incapabile de o aşa răspundere şi demnitate, fie că unor regi le-au lipsit cei şapte ani de-acasă etc. Preacurata însă a dat viaţă pământească celui care a creat-o şi, fiind plină de har, însuşi Creatorul s-a lăsat condus, crescut şi călăuzit de ea: crescând în vârstă, înţelepciune şi har înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor (cf. Lc 2,51-52).

Începem să ne bucurăm de ocrotirea Reginei şi mamei noastre cereşti din momentul în care ascultăm şi punem în practică testamentul ei regal: Tot ceea ce vă va spune (Isus), să faceţi! (In 2,5). Ea însăşi a început să domnească împreună cu Isus din momentul în care Cuvântul lui Dumnezeu a fost totul pentru ea, dând sens total vieţii ei. Conştientă de forţa regală a cuvântului lui Isus, Maria s-a străduit să-l păstreze cu credincioşie în sufletul ei (cf. Lc 2,51), ca din această comoară să împartă lumii întregi lumină, adevăr, bunătate, frumuseţe, iubire şi mai ales multă, multă pace şi fericire. Sfânta Bernadeta Soubirous, după ce a văzut-o pe preacurata Fecioară şi pe care a numit-o "Doamna cea frumoasă", obişnuia să spună: "... este atât de frumoasă încât cine a văzut-o o dată, nu mai doreşte altceva decât să moară şi să o revadă iar". Ştiind că numai suportarea necazurilor zilnice, conform voinţei lui Isus - "Cine vrea să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze" (Mt 16,24) - Bernadeta spunea: "Când sunt înălţată pe cruce mă simt mai fericită decât o regină înălţată pe tron". Tot ea, când a trebuit să părăsească Lourdes-ul pentru a merge la mănăstire, plângea lângă grota apariţiilor şi spunea: "Ah, mamă, mamă, cum aş putea să te părăsesc?" Sora Alexandrina, superioara mănăstirii a dojenit-o, zicându-i: "De ce vorbeşti aşa? Nu ştii că Maica Domnului este peste tot şi în orice loc îţi este mamă?" "Ştiu, a zis Bernadeta, dar aici a fost paradisul meu". Deşi preacurata îi făgăduise într-una dintre apariţii că nu o va face fericită pe pământ, ci în ceruri, Bernadeta şi-a găsit fericirea văzând-o pe cea "plină de har", de strălucirea hainei dumnezeieşti. Pe drept spunea sfântul Bonaventura că: "Dacă am avea fericirea de a vedea un suflet în starea harului sfinţitor, am muri de fericire, crezând că îl vedem pe Dumnezeu însuşi". Fericitul Ieremia simţea cum îl părăseşte sufletul în momentul când preacurata i-a apărut cu pruncul Isus în braţe.

Cu întreaga Biserică să înălţăm ruga noastră la tronul aceluia care o are de-a dreapta sa în veşminte aurite, bogat înfrumuseţată (Ant. int. Ps 44,10) şi să-i spunem: Dumnezeule, care ai voit ca Născătoarea Fiului tău să fie mama şi regina noastră, dă-ne, te rugăm, ca, sprijiniţi de mijlocirea ei, să avem parte de slava fiilor tăi în împărăţia cerească (LR). Amin.