LITURGIE

Sfinţii Ioachim şi Ana

II

Domnul este drept; el iubeşte dreptatea

(26 iulie)

Sărbătorim patroana acestei biserici pe sfânta Ana, dar nu-l putem exclude nici pe sfântul ei soţ, pe Ioachim.

Cultul acordat de Biserică acestor doi sfinţi soţi datează din primele secole ale creştinismului; oficial a început în secolul al VI-lea în Orient şi în secolul al X-lea în Occident.

Este adevărat că Sfânta Scriptură a Noului Testament nu ne relatează nimic despre părinţii preacuratei Fecioare Maria, despre bunicii lui Isus.

Există totuşi o lucrare, la fel de veche ca şi cărţile Noului Testament, numită Evanghelia sfântului Iacob, în care ni se relatează că Ana, fiind deja înaintată în vârstă, a primit înştiinţare printr-un înger că o va zămisli şi naşte pe mama lui Mesia. Despre Ioachim se spune că era bogat şi oferea daruri templului din Ierusalim de două ori mai multe şi mai mari decât alţii de aceeaşi stare socială, ca Domnul să aibă milă de familia sa, căreia i-a dat bunuri pământeşti, dar nu i-a dat ceea ce este mai de preţ, un moştenitor al familiei. Fiind fără moştenitor, a fost insultat de un conaţional al său din tribul lui Ruben. Acelaşi înger l-a înştiinţat pe îndureratul Ioachim că Ana, soţia sa, va zămisli şi va naşte pe Maria, mama lui Mesia.

Dumnezeu întârzie, dar nu uită rugăciunile şi jertfele credincioşilor săi, fiindcă el este drept şi iubeşte dreptatea.

Citind Sfânta Scriptură am rămas contrariat de lauda pe care Ben Sirah o aduce preotului Simon, care a dat o splendoare deosebită templului din Ierusalim şi l-a umplut cu parfumul jertfelor şi strălucirea slujbelor şi nu se spune nimic despre tatăl sfânt al Maicii Domnului. Ben Sirah spune: Cât de măreţ era el, când ieşea din sfântul lăcaş şi pornea în fruntea procesiunilor cu mult popor. Era ca luceafărul de dimineaţă printre nori şi ca luna plină în zilele de sărbătoare; era ca soarele când străluceşte deasupra templului Celui Preaînalt şi ca arcul curcubeului când începe să se arate printre nori; ca floarea trandafirului în zilele de primăvară, ca floarea crinului lângă pâraie, ca faldurii de verdeaţă ai Libanului în timpul verii, şi ca norii de tămâie în jurul cadelniţelor, şi ca potirul de aur lucrat de mână de artist şi bătut cu tot felul de pietre scumpe; era ca un măslin plin de rod şi ca un chiparos care atinge norii cu creştetul său (Sir 50,5-10). Deşi lauda este atât de frumoasă, totuşi ea este axată pe lucruri naturale, materiale, trecătoare. Măreţia sfântului Ioachim, care a fost ales să dea viaţă unui templu viu al Duhului Sfânt, curat, nepătat, zămislit fără păcat, este atât de mare că, dacă am compara-o cu lauda adusă lui Simon, n-am face altceva decât să-l înjosim. Pe Ioachim îl putem înţelege numai prin lumina credinţei. Scriptura, cuvântul lui Isus însuşi, îl pune în rândul acelora care se pot asemăna cu măreţia divină, numindu-l drept, adică sfânt. Spune Isus ucenicilor săi: Mulţi profeţi şi drepţi au dorit să vadă ceea ce vedeţi voi (Mt 13,17), adică: au dorit să mă vadă pe mine, icoana vie a sfinţeniei lui Dumnezeu. Isus îi cuprinde în rândul celor drepţi în primul rând pe bunicii săi Ioachim şi Ana. A fi drept înseamnă a fi sfânt, înseamnă a avea acea asemănare cu Dumnezeu: Domnul este drept; el iubeşte dreptatea, care întrece orice măreţie creată. Un suflet sfânt este mai strălucitor decât luceafărul, luna sau soarele. Sfântul Bonaventura spunea că dacă am avea fericirea de a vedea un suflet în starea harului sfinţitor, am crede că îl vedem pe Dumnezeu însuşi şi am muri de fericire.

Tot Sfânta Scriptură aduce laude femeii vrednice şi cinstite, comparând-o tot cu cele mai preţioase lucruri din natură. Citim în cartea Proverbelor următoarele: Preţul unei femei vrednice întrece cu mult preţul mărgeanului (31,10). Iar Ben Sirah, specialistul celor mai frumoase aprecieri, spune că: Femeia cea bună este partea cea bună şi e dată câştig celor care se tem de Domnul; Femeia tăcută este un dar al Domnului şi femeia bine crescută nu are preţ pe pământ; Precum soarele se ridică întru înaltele ceruri ale Domnului, tot aşa frumuseţea femeii bune în buna întocmire a casei sale. Precum este candela care luminează în candelabrul cel sfânt, aşa este un chip frumos pe un trup bine împlinit (26,3.14.16-17); Copiii şi zidirea unei cetăţi fac un nume să trăiască, dar mai presus decât amândouă este femeia fără de prihană (40,19).

Sigur am greşi prin omisiune dacă am compara-o pe sfânta Ana cu mărgeanul, soarele, cu candela etc., fiindcă în lume sunt multe mărgăritare, în univers sunt multe stele mai strălucitoare decât soarele, în temple şi biserici sunt milioane de candele, dar bunica lui Isus şi mama preacuratei Fecioare Maria este unică în toată creaţia, este un dar al Domnului făcut nu numai lui Ioachim, ci întregii omeniri.

Numai în lumina revelaţiei divine putem înţelege demnitatea ei de mamă a preacuratei care a adus atâta farmec de sfinţenie, de dreptate întregii omeniri: ea a înţeles că fiica ei are o misiune deosebită şi i se cuvine o educaţie aleasă, pe care numai preoţii de la templu i-o pot da.

Un bine cunoscut autor, Michel Quoist, spune pe bună dreptate că: Lumea modernă a fost construită fără femeie. Suferă de absenţa unei mame. Ea este inumană (A reuşi, Ed. Ars Longa, Iaşi 1997, pag. 36). Din acest motiv el strigă: Femeie, dacă nu dăruieşti bărbatului decât un trup, nu-l vei putea satisface pe deplin. Pentru că trebuinţa pe care bărbatul o are de trupul tău este semnul sensibil al trebuinţei pe care o are de sufletul tău. Dacă îţi dăruieşti sufletul, îl vei înnobila pe bărbat şi vei ajunge la iubirea autentică. Femeia numai în şi prin Cristos îşi poate realiza definitiv misiunea sa, dăruindu-se în întregime bărbatului şi lumii (id. o.c., pag. 35).

Acest lucru l-a înţeles Ana din iubirea pe care Dumnezeu i-a dat-o faţă de soţul ei Ioachim.

Când fiica contelui J. de Maistre i s-a plâns tatălui său că rolul femeii nu e prea frumos, că femeia este prea străină de societate, de progres, de cultură, el i-a spus: Cât de mult te înşeli, scumpa mea copilă, asupra misiunii şi puterii adevărate a femeii. Ele n-au scris nici "Eliada", nici "Eneida", nici "Ierusalimul eliberat", nici "Fedra", nici "Telemac", nici "Atala", nici "Discursul asupra istoriei universale", dar au produs ceva mai mare: pe genunchii lor se formează ceea ce este mai măreţ în lume: omul. Despre care Sofocle spunea încă din antichitate că: Multe sunt minunile lumii, dar cea mai măreaţă este omul. Pe genunchii sfintei Ana a crescut minunea unică de care a fost vrăjit însuşi Creatorul universului şi pe care a pus-o, nu numai model de sfinţenie pentru pământ, ci şi pentru cer. Menirea ei este să redreseze lumea de azi şi în iubirea ei fără margini, ne-o oferă pe mama sa, pe sfânta Ana, ca ajutor spre a realiza o lume mai umană.

Ioachim, la rândul său, din iubirea faţă de soţia sa Ana, şi-a înţeles măreţia sa de soţ şi de tată şi de aici măreţia lui Dumnezeu, după cum va spune mai târziu Moş Goriot al lui Balzac: L-am înţeles pe Dumnezeu când am devenit tată.

Desigur, multe femei şi mulţi bărbaţi ai zilelor noastre refuză demnitatea de mamă şi de tată invocând greutăţile mari legate de creşterea copiilor.

Adevărul este că nu greutăţile sunt prea mari, fiindcă Dumnezeu nu dă nimănui o cruce atât de mare pe care omul să nu o poată duce, dar credinţa lor este prea mică.

Înainte de a adormi, în noaptea morţii, pe Calvar, Cristos a spus Tatălui: "În mâinile tale încredinţez sufletul meu", sufletul greu de păcatele, de toate suferinţele, de toate "grijile" lumii; Tatăl, trei zile după aceea, i-a redat o viaţă nouă, glorioasă, luminoasă... Paştele! (Michel Quoist, o.c., pag. 77).

Numai urmându-l pe Cristos, soţii pot spune cu psalmistul: Eu mă culc şi adorm în pace, căci numai tu, Doamne, îmi dai linişte în locuinţa mea (Ps 4).

Dacă vrei să fii liber, tânăr, vesel, liniştit, puternic şi triumfător în fiecare zi, în fiecare minut, "încredinţează grija ta în mâinile Domnului şi el te va susţine!" (Ps 54).

Sigur că grijile părinţilor faţă de copii sunt multe şi mari, dar ca să fie depăşite, ele trebuie privite în lumina credinţei şi numai aşa se va vedea măreţia rodului lor: învierea.

Sfinţii soţi Ioachim şi Ana au înţeles măreţia divină, iubirea, din grija faţă de copil, fiindcă: "Oamenii nu crează şi nu-şi cresc copiii pentru sine, ci pentru ceilalţi şi pentru Dumnezeu (oricare ar fi starea lor de viaţă). Atâta timp cât ei nu i-au dăruit total pe copiii lor, nu şi-au terminat misiunea" (id., o.c., pag. 42).

Măreţia soţilor Ioachim şi Ana stă tocmai aici: un singur copil minune au avut, pe care l-au dorit mai mult pentru Dumnezeu şi poporul său decât pentru ei înşişi; de aceea, în vârstă înaintată fiind, când este cel mai necesar omului un ajutor, ei o oferă pe fiica lor, Maria, lui Dumnezeu, dăruind-o în grija preoţilor de la templu.

Desigur că preacurata a avut o chemare şi o misiune specială, unică din partea lui Dumnezeu, dar părinţii nu trebuie să uite că orice copil încredinţat grijii lor de Dumnezeu are o misiune deosebit de nobilă, fie pentru viaţa de căsătorie, fie pentru viaţa consacrată.

Dacă chemarea este pentru căsătorie, părinţii au datoria de a-i conştientiza pe copiii lor de măreţia acestei taine, despre care sfântul Paul spune că este mare în Cristos şi Biserică (Ef 5,32). Da, măreţia căsătoriei în Cristos şi Biserică este atât de mare că numai acei părinţi o pot înţelege care îşi trăiesc viaţa lor conjugală în spirit de credinţă, de dreptate faţă de Dumnezeu. Obligaţia de dreptate în faţa lui Dumnezeu este dublă: a) să arate copiilor lor când îşi încep viaţa de adolescenţi, că sexualitatea nu-i o distracţie, ci o artă. Ca să producă capodopere, trebuie gândită îndelung în lumina harului credinţei; că acela "care zideşte un cămin pe emoţia profundă a simţurilor instinctuale, zideşte pe nisip", că "adolescenţa în trup şi în întreaga fiinţă este semnul pe care îl face Dumnezeu, avertizându-l că a sosit timpul să se pregătească pentru realizarea unităţii sale" (id. o.c., pag. 49).

Dacă nu-i posibil pentru părinţi să dea o corectă educaţie copiilor lor pentru căsătorie, mai ales azi când îi lasă departe de căminul lor şi-şi aranjează ei singuri viaţa doar pe baza instinctelor animalice, cu atât mai greu este să le dea o corectă educaţie când unul sau altul simte chemarea pentru viaţa consacrată. Viaţa consacrată nu sclerozează facultăţile afective, nu-i o fugă de responsabilitatea familiei, nu-i o retragere în egoism, din contra, ea cere o mărire infinită, lărgind inima până la marginile lumii (id. o.c., pag. 43). Numai acea familie care oferă un copil pentru preoţie sau pentru viaţa consacrată se înscrie cu adevărat în sublima misiune a Bisericii lui Cristos de a fi misionară. b) Dar atât pentru una cât şi pentru alta, părinţii, asemenea sfinţilor soţi Ioachim şi Ana, au datoria nu numai de a oferi copiilor lor cunoştinţele lor spirituale, ci şi de a-i încredinţa preoţilor, de a-i trimite regulat la învăţătura catehetică, la sfânta Liturghie, la Spovadă şi la sfânta Împărtăşanie.

Bătrânii soţi Ioachim şi Ana aveau experienţa vieţii îndelungate, şi totuşi au încredinţat-o pe fiica lor numai de trei ani grijii preoţilor de la templu până la majorat.

Azi? Părinţii aleargă după avere, trimit tinerii şi tinerele la Istanbul să facă bani. Multe necazuri şi multe lacrimi a trebuit să verse regele David din cauza fiilor săi Amvon şi Absalon, după cum ne relatează Sfânta Carte. Având multe treburi: războaie de purtat, litigii de împăcat, cetăţi de construit, călătorii de făcut, ambasadori de primit etc., a neglijat educaţia lor. Amvon şi-a necinstit propria soră, pe Tamara, iar Absalon şi-a ridicat mâna împotriva tatălui său ca să-i ia tronul. Regele David a trebuit să-i vadă morţi pe amândoi în floarea vieţii: pe Amvon ucis de fratele său Absalon şi pe Absalon omorât de trei suliţe ale propriului său comandant de oşti, Ioab (cf. 2Sam 13,1-34; 18,9-15).

Înţelegeţi acum de ce avem atâta trebuinţă de părinţi drepţi, sfinţi, iubiţi de Dumnezeu, asemenea soţilor Ioachim şi Ana?

Dacă rugăciunile lor, jertfele şi pomenile făcute pe pământ au rodit şi au dat lumii pe cea mai aleasă făptură, pe mama lui Dumnezeu, acum, în patria cerească, ruga lor ne va dobândi harul necesar stării fiecăruia dintre noi, de a fi fii ai preacuratei Fecioare Maria, fraţi ai lui Cristos şi moştenitori ai împărăţiei cerurilor, de a ne dovedi iubirea faţă de Dumnezeu şi aproapele prin păzirea poruncilor divine.

Ce fericit era Ozanam (istoric şi scriitor francez, 1813-1853) la maturitate când îşi amintea de mama sa! El spunea: Pe genunchii mamei am învăţat teama de tine, Doamne, şi din ochii săi am sorbit iubirea ta.

Unei tinere, care se vrea frumoasă, iată sfatul înţelept al unui tată: Pentru a fi frumoasă, opreşte-te: un minut în faţa oglinzii, cinci în faţa sufletului tău, cincisprezece în faţa lui Dumnezeu (Michel Quoist; o.c., pag. 86). Fă aceasta zilnic şi frumuseţea ta va fi cât mai asemenea cu aceea a fiicei Anei, cu frumuseţea Mariei; şi sufletul tău îl va preamări mereu pe Domnul, având dreptatea şi iubirea divină de partea ta.

Părinţi, nu uitaţi! aveţi întotdeauna timp să faceţi ceea ce vă dă Dumnezeu de făcut: de a fi exemplul drept, sfânt, al copiilor voştri în muncă, suferinţă, rugăciune şi mai ales în pregătirea de zi cu zi pentru marea clipă a întâlnirii cu fiica şi nepotul sfinţilor soţi Ioachim şi Ana, cu Maria şi Isus.