LITURGIE 

Predici la solemnități, sărbători și comemorări
pr. Anton Dancă

achizitionare: 07.09.2005; sursa: Editura Presa Bună

Sfântul Anton de Padova

I

Binecuvântat să fie Dumnezeu în sfinții săi

(13 iunie)

Astăzi îl binecuvântăm pe Dumnezeu și-i mulțumim pentru sfințenia sfântului Anton de Padova.

Data care a dăruit lumina vieții pământești acestui copil sau, mai bine zis, care a dăruit vieții pământești o atare lumină de sfințenie, a fost ziua de 15 august 1195. În această zi în care Biserica sărbătorește Încoronarea preacuratei Fecioare Maria ridicată la cer pe aripile îngerilor, venea pe pământ un copil îngeresc, care va fi însuflețit în toată viața sa de cea mai gingașă evlavie către Maica lui Dumnezeu, răsunând pururea în glasul lui armoniosul cântec cu care îngerii o proslăvesc în cer (P. A. Bișoc, Sfântul Anton de Padova, Ed. Serafica, Săbăoani, 1 mai 1931, pag. 19).

S-a născut la Lisabona, în Portugalia. La botez a primit numele de Ferdinand, Fernando, ceea ce înseamnă om aducător de pace. Cu acest nume s-a dovedit cu adevărat un om aducător de pace, fiindcă mai târziu, când a intrat la mănăstirea Sfintei Cruci, frații de aici s-au atașat atât de mult de el, simțind atâta pace în preajma lui încât, atunci când a voit să plece la o altă mănăstire, au încercat să-l rețină cu forța și, nereușind, un frate i-a zis cu un fel de ironie amară: Du-te, du-te, Fernando! Fără îndoială că acolo vei deveni sfânt! Și el, cu un zâmbet îngeresc pe buze, i-a răspuns: Când ți se va spune că eu sunt sfânt, tu vei lăuda pe Domnul. Nu-i așa, frate?

În acest răspuns al lui Fernando găsim motivul sărbătorii de azi: ni se spune că este sfânt și pentru aceasta trebuie să-l lăudăm pe Domnul cu: Binecuvântat să fie Dumnezeu în sfinții săi.

Motivele pentru care trebuie să-l lăudăm pe Domnul, datorită sfântului Anton de Padova, ni le dă rugăciunea de la începutul sfintei Liturghii de azi. O reamintesc: Dumnezeule atotputernic și veșnic, tu ai dăruit poporului tău, în sfântul Anton, un propovăduitor de seamă al Evangheliei și un mijlocitor puternic în necazuri; dă-ne harul ca, ajutați de el, să urmăm învățăturile vieții creștine și astfel să simțim ocrotirea ta în toate încercările și suferințele (LR).

Deci, Anton, nume pe care și l-a luat când a intrat în Ordinul Franciscan și care în limba greacă înseamnă floare, floare cu parfum evanghelic, este un dar, un vas ales al lui Dumnezeu ca sfântul Paul și ca ceilalți apostoli, având menirea de a ne predica Evanghelia, de a ne aduce vestea cea bună a mântuirii și de a ne fi mijlocitor puternic în necazuri.

Necazul nostru cel mai mare este că nu trăim din plin învățăturile vieții creștine și de aceea suntem nefericiți și gemem sub povara crucii de fiecare zi.

Să privim spre sfântul Anton ca propovăduitor al evangheliei și mijlocitor puternic în necazuri, așa cum a privit el spre Isus cu care a căutat să se identifice în rugăciune, în predicarea cuvântului divin și în jertfă.

Isus a început predicarea evangheliei prin rugăciunea din pustiu care a durat 40 de zile și 40 de nopți; se roagă înainte de a-și alege ucenici ca ajutoare în această misiune; deseori își întrerupea activitatea zilnică și se ruga; iar uneori petrecea toată noaptea în rugăciune. În această unire intimă cu Dumnezeu ucenicii îl văd pe Isus plin de fericire cerească. Isus predica rugăciunea cu exemplul său. Vestea cea bună stă în rugăciune. Ucenicii simt acest lucru și de aceea îi spun: Doamne, învață-ne să ne rugăm! Și Isus i-a învățat că vestea cea mai bună stă în aceasta, că prin el omul se poate adresa lui Dumnezeu cu numele de Tată: Tatăl nostru care ești în ceruri. (Lc 11,1-4). Și rugăciunea i-a făcut sfinți.

Fernando a devenit sfântul Anton pentru că se ruga chiar și atunci când nu știa ce-i rugăciunea.

Părinții lui, Martin și Taveria, mergând deseori la biserica din apropiere, închinată Maicii Domnului și în care se afla trupul martirizat al sfântului Vincențiu, se rugau cu credință vie. Fernando este în brațele mamei. Nu știe să se roage, dar vede cum buzele ei se mișcă domol, vede cum ochii plini de lacrimi se înalță când spre tabernacol, când spre statuia Sfintei Fecioare, simte cum îi bate inima la care îl strânge cu iubire și vrea să i-l ofere preacuratei spre a-l sfinți. Fernando trăiește din rugăciunea mamei și când se întoarce acasă și-l lasă din brațe, el continuă să simtă atracția spre biserică, de aceea, într-o zi, târându-se de-a bușilea, intră în sanctuar; înaintează până în fața altarului; își ridică privirea și cu buzele începe să murmure ceva știut numai de el și înțeles numai de Dumnezeu. Se voia a fi icoana vie a mamei în rugăciune. Diavolul invidios a voit să-l sperie, determinându-l să nu mai intre aici niciodată. Fernando nu reușește să-și facă semnul crucii spre a-l alunga pe Satana, dar cu degețelul său trasează un semn micuț al crucii pe lespedea de piatră și aceasta se înmoaie ca ceara. Ispititorul fuge îngrozit și semnul crucii a rămas întipărit până azi ca un semn al victoriei. La vârsta de 5 ani, tot aici în biserică va face votul curăției perfecte, spre a dobândi ocrotirea Maicii Domnului în lupta cu Cel Rău. Fericit de această biruință care s-a întipărit în memoria sa, mai târziu, sfântul Anton va continua să recomande celor încercați de ispite și necazuri următoarea rugăciune, pe care să o spună și chiar să o poarte scrisă și legată la gât cât mai aproape de inimă: Iată crucea Domnului! Fugiți părților vrăjmașe. A învins Leul din tribul lui Iuda, odrasla lui David. Aleluia. Aleluia. Sfântul Anton este el însuși minunea rugăciunilor părinților săi, mai ales ale mamei. Vedeți ce rol primordial au părinții în viața sfinților?

Rugăciunea îi dă gustul Sfintelor Scripturi. Atât de mult citește, meditează și contemplă scrierile Noului Testament încât le reține total în memorie și când le va predica, va uimi și pe cei mai înțelepți teologi ai vremii care îl vor supranumi drept Trâmbița Sfântului Duh.

Noi avem gustul Scripturii? Sau poate suntem ca acei slujitori ai unui episcop care în timp ce preasfințitul predica, ei ieșeau să-și vadă de alte treburi, pe motiv că nu înțeleg cele spuse de învățatul lor păstor. Aflând de acest lucru, episcopul a voit să le dea o lecție simplă: i-a trimis la fântână să aducă apă într-o coșarcă. Slujitorii au zâmbit ironic și au zis: Multe mai știe vlădicul nostru, dar se vede că nu le are cu cele ale gospodăriei. Și-au făcut curaj și i-au spus: Preasfințite, nu se poate aduce apă cu coșarca. Încercați! le-a spus vlădica. Sperând într-o minune, au încercat o dată, de două ori, de trei ori și, în cele din urmă, vin obosiți și supărați și-i spun preasfinției sale: Vă rugăm să ne credeți: nu putem aduce apă cu coșarca. Nu ține apa. Bine, le-a zis vlădica, dar ia priviți acum coșarca! Ce s-a petrecut cu dânsa? S-a spălat, i-au răspuns ei. Vedeți? Tot așa se întâmplă și cu sufletul vostru. Chiar dacă nu rețineți învățătura pe care v-am dat-o, ea trece totuși prin suflet și vi-l spală, nu-i minunat? Slujitorii au înțeles lecția și n-au mai lipsit de la predică. Oare noi am înțeles-o? Sfântul Anton să ne ajute s-o înțelegem și să nu mai lipsim cel puțin duminica de la Liturgia cuvântului!

Rugăciunea îi dă sfântul Anton gustul jertfei.

Pe când se afla încă la mănăstirea Sfintei Cruci a avut fericirea să vadă pe cei dintâi cinci frați franciscani îmbarcându-se spre a pleca în Maroc, în Africa, spre a duce păgânilor vestea cea bună. Mergeau fericiți, dar nu s-au mai întors vii, ci martirizați, sfinți pentru cauza lui Isus. Fernando îi cinstește, le adresează o rugă spre a-l ajuta să devină martir. Când, apoi, a întâlnit alți frați călugări franciscani, le-a spus: Iubiții mei frățiori, eu doresc cu foc un lucru: vreau să îmbrac haina voastră, numai dacă voi înșivă îmi veți făgădui că mă veți trimite între păgâni, ca să-mi pot da și eu viața pentru Cristos, spre a dobândi coroana martirilor. Chiar dacă n-a ajuns martir în persoana sa, prin predicile sale, prin jertfele sale, prin rugăciunile sale a condus pe mulți la desăvârșire, la iubirea totală față de Isus până acolo că și-au dat viața pentru credință.

Noi de ce fugim de cruce? De ce ne plângem și uneori ne clătinăm în credință din cauza necazurilor vieții? Fiindcă nu avem gustul rugăciunii adevărate. Ba uneori nici duminica nu vin unii la sfânta Liturghie!

Rugăciunea îi dă sfântului Anton puterea de a face minuni.

Este imposibil de a le cunoaște și de a le enumera.

Sfântul Anton a murit în ziua de 13 iunie 1231. Pentru a fi declarat sfânt de Biserică erau necesare trei minuni. Or, la procesul de canonizare au fost enumerate 44. Și când în ziua de Rusalii, 30 mai 1232, la mai puțin de un an de la moarte, a fost declarat sfânt la Roma de către papa Grigore al IX-lea, la Lisabona, în orașul natal, toate clopotele au început să sune de la sine în semn de sărbătoare.

Sfântul Anton rămâne în istoria Bisericii ca sfântul minunilor.

Fraților, noi vrem și așteptăm minuni de la sfântul Anton și de la alți sfinți, dar nu ne străduim să le realizăm prin rugăciunile noastre, de aceea este necesar să-i adresăm azi aceeași rugăciune pe care ucenicii i-au adresat-o lui Isus: Doamne, învață-ne să ne rugăm! Sfinte Antoane, învață-ne să ne rugăm! Dă-ne gustul după hrana spirituală din cuvântul Domnului! Dă-ne putere să suferim și să ne jertfim pentru biruința Bisericii lui Cristos, pentru întoarcerea păcătoșilor și convertirea tuturor necredincioșilor! Fă să fim noi înșine o minune a rugăciunilor tale; ajutați de tine să urmăm învățăturile vieții creștine spre a-l preamări în veci pe Dumnezeu. Amin.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire