LITURGIE

Pomenirea Tuturor Credincioşilor Răposaţi

Să se odihnească în pace

(2 noiembrie)

Pomenirea tuturor credincioşilor răposaţi face parte din adevărul de credinţă. La liturghiile duminicale şi la marile solemnităţi proclamăm cu întreaga Biserică: "Cred în împărtăşirea sfinţilor" (Crezul). Legătura spirituală care ne leagă pe toţi: din rai, din purgator şi de pe pământ, este iubirea.

Dacă unii dintre cei dragi au fost chemaţi de Dumnezeu, au trecut din timp în veşnicie, şi se află încă în acel loc întunecos de unde nu pot ieşi până nu vor plăti şi ultimul bănuţ, aşa cum ne spune Mântuitorul (cf. Mt 5,26), fiindcă nimic pătat nu poate intra în paradis, dar ei vor fi mântuiţi ca prin foc (cf. 1Cor 3,15), noi îi putem ajuta cu orice faptă bună făcută din iubire faţă de Dumnezeu, faţă de slava împărăţiei sale, din care sunt meniţi să facă şi ei parte.

Animat de această iubire faţă de slava lui Dumnezeu şi faţă de cei răposaţi ştiuţi şi neştiuţi, sfântul Odilon, abate de Cluny, încă din anul 998, a poruncit călugărilor săi ca la 2 noiembrie să se facă pomenirea tuturor răposaţilor care au trăit odinioară în aceste mănăstiri benedictine. Sub influenţa celor peste o mie de mănăstiri răspândite pe tot întinsul Europei, întreaga creştinătate apuseană a adoptat acest obicei, iar în anul 1311 papa de la Roma a stabilit în mod oficial ca la 2 noiembrie să fie celebrată pomenirea tuturor credincioşilor răposaţi (cf. Vieţile sfinţilor, vol. II, pag. 224).

Pe cei răposaţi îi pomenim prin rugăciuni, sfinte Liturghii, pomeni, indulgenţe şi alte jertfe spirituale, în măsura în care credem în viaţa veşnică, sperăm să-i revedem în fericirea raiului şi îi iubim, aşa cum vrea Dumnezeu.

Ca să nu ne fie ruşine într-o zi de sărăcia noastră spirituală, de lipsa de iubire, de speranţă şi credinţă, să facem, nu numai azi, dar zilnic, ceea ce ne spune inima că trebuie făcut, ceea ce Biserica ne învaţă în această privinţă.

Mai presus de toate, ca tot ceea ce facem să le fie de folos, noi înşine trebuie să avem conştiinţa unei bune relaţii cu Dumnezeu, tendinţa de a ne apropia tot mai mult de el. De fapt, cei care au murit, de ce au murit? De ce trebuie să moară omul? Noi de ce va trebui să murim?

Omul a fost creat spre a fi nemuritor, pentru a trăi fericit, a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (cf. Gen 1,27) şi, fiind aşezat în Eden, adică în paradisul pământesc (id. 2,8), a fost destinat, ca prin tot ce va face să se apropie tot mai mult de Creator, să-l cunoască, să-l iubească şi să-l slujească spre o mai mare înfrumuseţare a întregului cosmos. A intervenit Şarpele viclean şi i-a strecurat otrava păcatului în suflet şi astfel s-a rupt legătura sfântă dintre creatură şi Creator şi sărmanul înşelat de diavol a început să se îndepărteze vertiginos de Dumnezeu prin teamă, ignoranţă şi alte vicii, ascunzându-se în egoismul său (id. 3,10). Aceste tendinţe le-au moştenit toţi urmaşii lui Adam, începând mai ales cu Cain care a săvârşit prima crimă şi a adus primul mort pe pământ (id. 4,14). Diavolul, patimile descătuşate, firea coruptă de păcat, lăcomia după bunuri, după plăceri dezordonate şi onoruri vanitoase, exemplul rău al semenilor etc., toate au contribuit şi, din păcate mai contribuie şi azi, la accelerarea procesului de înstrăinare a omului de centrul său de echilibru, de Creator.

Dar ceea ce a creat Dumnezeu din iubire, după chipul şi asemănarea sa, nu părăseşte, dar chiar dintru început a găsit un mijloc de a-l atrage din nou la sine şi de a-l dezlipi de tot ceea ce îl înstrăinează: moartea. Diavolul a voit ca omul să moară, să fie nimicită gloria lui Dumnezeu (Omul viu este gloria lui Dumnezeu, zice sfântul Irineu). Numai că singurul atotputernic şi atotştiutor este Creatorul şi a reuşit să facă din moarte viaţă. Moartea singură este aceea care ne determină să cercetăm sensul vieţii, să-l aflăm în Tatăl ceresc, să iubim ceea ce el ne dă, să trăim viaţa conform voinţei lui, fiindcă numai ea ne poate despărţi total de averi, onoruri vanitoase, plăceri dezordonate, ba chiar de trupul nostru. Moartea singură are puterea să ne rupă total de această lume şi să ne readucă în faţa lui Dumnezeu.

Cel care urăşte, dispreţuieşte, nesocoteşte moartea, nu ştie să trăiască.

Isus a numit moartea: ceasul meu (In 2,4), iar lui Petru îi arată cu ce fel de moarte îl va preamări pe Dumnezeu (In 21,19). De aceea se spune de obicei că: Acela care nu ştie să moară, nu merită să trăiască. Prin Cristos moartea a devenit o artă. În acest sens spune Sfânta Scriptură că: Scumpă este înaintea Domnului moartea sfinţilor săi (Ps 116,15) şi credincioşii adevăraţi o consideră drept ziua naşterii pentru viaţa veşnică.

În faţa morţii nu ne resemnăm, ci în timpul care ne este dat învăţăm să profităm de clipa morţii pentru a avea aceleaşi sentimente cu ale lui Isus, care trebuia să pătimească toate acestea şi astfel să intre în slava sa (cf. Lc 24,26).

Acum, problema pe care vreau să o pun în evidenţă, este aceasta: ne este îngăduit să ne dorim moartea, să o cerem de la Dumnezeu, sau este păcat?

Nu Dumnezeu a adus moartea în lume (cf. Înţ 1,13), dar ea a intrat prin invidia diavolului (id. 2,24), dar aşa cum am supus mai înainte: Dumnezeu a voit să se folosească de moarte tocmai pentru a da de ruşine pe diavol şi pentru a-i nimici opera, adică moartea, prin moarte. În acest sens moartea este voită de Dumnezeu şi ne este îngăduit şi nouă să o dorim, tocmai spre a-l preamări ca Petru şi cu toţi sfinţii pe care i-am sărbătorit ieri.

Primul motiv pentru care ne este îngăduit să dorim moartea este acela pe care ni-l dă Isus: ca moartea noastră să fie unită cu moartea lui pentru mântuirea lumii în momentul în care starea sufletului nostru atinge culmea plinătăţii harului, ca să putem spune cu el, prin el şi în el: Părinte, în mâinile tale îmi încredinţez sufletul meu (Lc 23,46). Al doilea motiv este cel al sfântului Paul: Pentru mine a trăi este Cristos, iar moartea un câştig. Doresc să mor, ca să fiu cu Cristos (Fil 1,21-22). Alt motiv este: ca să fim mântuiţi de necazurile vieţii, fiindcă spune Ben Sirah: Este mai bună moartea decât viaţa amară (Sir 30,17). Dumnezeu însuşi permite să se abată asupra noastră multe necazuri ca să dorim să ajungem cât mai repede acolo unde nu este nici strigăt şi nici durere nu va mai fi (Ap 21,4). Un alt motiv este cel pe care l-a avut şi sfântul Augustin când oraşul său episcopal, Hippona, a fost asediat de vandali. Decât să ajungă şi să vadă nimicirea bisericii, a adunat clerul în jurul său şi a spus: Am rugat pe Domnul, sau să ne scape de aceste nenorociri, sau să ne dea harul să le îndurăm cu răbdare sau să ne ia viaţa, pentru a nu vedea aceste nenorociri. El mi-a dăruit-o pe aceasta din urmă. S-a îmbolnăvit şi în a treia lună de asediu a murit. Exemplu grăitor este şi sfântul Ignaţiu de Antiohia. Alt motiv pentru care ne este îngăduit să ne dorim moartea este acela al iubirii faţă de Dumnezeu: de a nu mai avea ocazia de a cădea în păcat. Sfânta Blanca, mama sfântului rege Ludovic al IX-lea al Franţei, pe când acesta era prunc, spunea: Prefer să te văd mort, decât să ştiu că vei ajunge să-l superi pe Dumnezeu.

Cu cât este omul mai desăvârşit, cu atât mai mult doreşte moartea ca pe o poartă de trecere la Tatăl.

Ardoarea de care dăm dovadă ca răposaţii noştri să ajungă în paradis este garanţia că suntem ai lui Cristos, că prin el dorim să ajungem şi noi să ne revedem cu cei dragi care au mers înaintea noastră să-şi primească coroana dreptăţii datorată credinţei, speranţei şi carităţii lor. Amin.