LITURGIE

Duminica a II-a după Naşterea Domnului

Le-a dat putere să devină fii ai lui Dumnezeu

Deşi suntem în a doua duminică după Solemnitatea Naşterii Domnului, antifonul de la începutul sfintei Liturghii de azi vrea să ne menţină în atmosfera tainică a nopţii de Crăciun printr-un citat din cartea Înţelepciunii: Când liniştea învăluia totul şi noaptea era la jumătatea căii sale, Cuvântul tău atotputernic, Doamne, a venit din ceruri, de pe tronul regesc (18,14-15), ca bucuria noastră să dureze.

Prima lectură (Sir 24,1-2.8-11.13) ne oferă motiv de bucurie din bucuria înţelepciunii create. Aceasta se bucură fiindcă a fost cinstită de Dumnezeu şi recunoscută de oameni drept o minune; i s-a încredinţat o misiune deosebită prin poruncă (porunca arată iniţiativa unei mari realizări); înţelepciunea se bucură că a fost destinată unui popor deosebit în vederea unei realizări mesianice (întinderea rădăcinilor pe tot pământul); se mai bucură pentru că a fost creată înainte de orice altă fiinţă şi predestinată vieţii veşnice; se bucură, în cele din urmă, fiindcă i s-a încredinţat misiunea de slujire a celor sfinţi printre care îşi are locuinţa.

Pentru Ben Sirah, autorul cărţii, înţelepciunea creată este Scriptura, Legea.

Dacă analizăm această fiinţă minunată, vom găsi de cuviinţă să credem că este vorba despre acel chip minunat creat după asemănarea lui Dumnezeu înainte de Adam, menit să fie modelul omului desăvârşit care îl va răscumpăra pe omul căzut. Acest chip minunat nu poate fi altul decât cel pe care profetul Daniel l-a văzut înaintând spre tronul celui bătrân de zile şi căruia i s-a dat toată puterea, slava, domnia şi împărăţia care nu va avea sfârşit (cf. Dan 7,13-14), care nu poate fi altul decât chipul Fiului Omului din planul divin, zămislit apoi prin puterea Duhului Sfânt şi născut din Fecioara Maria, fiind desăvârşirea revelaţiei, adică a Sfintelor Scripturi din Vechiul Testament.

Fiul Omului, asupra căruia s-a odihnit Duhul Sfânt (cf. Lc 4,18), a fost plin până la Dumnezeu de cele şapte daruri:

a) s-a bucurat de darul înţelepciunii, admirat fiind de toţi cei care l-au cunoscut şi care exclamau: Niciodată n-a vorbit cineva ca acest om (In 7,46), atingând culmea în înfiinţarea tainei sfintei Euharistii;

b) s-a bucurat de darul înţelegerii, dovedindu-se atât de blând cu cei greşitori, ca în cazul femeii prinse în adulter: Nici eu nu te condamn; mergi şi nu mai păcătui! (In 8,11), perpetuând această înţelegere în taina Reconcilierii;

c) s-a bucurat de darul sfatului şi i-a luminat pe oameni cu lumina sa dumnezeiască pentru a accepta adevărurile de credinţă, în faţa căruia mulţimile rămâneau zguduite de învăţătura lui, deoarece el învăţa ca unul care are autoritate, şi nu în felul cărturarilor (Mt 7,29) perpetuând autenticitatea învăţăturii şi sfaturilor evanghelice prin sacramentul Mirului, punând pecetea darului Duhului Sfânt pe toţi cei meniţi să-i mărturisească învierea;

d) darul puterii este cel mai evident în viaţa lui Isus şi chiar asupra morţii, aşa cum a afirmat-o clar: Mi s-a dat toată puterea în cer şi pe pământ (Mt 28,18) şi Tuturor celor care l-au primit le-a dat putere să devină fii ai lui Dumnezeu (In 1,12); Din el ieşea o putere care îi vindeca pe toţi (Lc 6,19), perpetuând această putere prin taina Maslului ca izvor de sănătate, de biruinţă asupra fricii de moarte, de tărie în faţa Judecătorului divin;

e) plinătatea darului ştiinţei lui Isus o mărturiseşte Petru: Doamne, tu toate le ştii (In 21,17) sau cum afirmă sfântul Paul că în el sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei (Col 2,3), perpetuând ştiinţa prin taina Botezului, fiindcă prin acest sacrament omul primeşte ştiinţa credinţei, speranţei şi iubirii. Evanghelia de azi pune în evidenţă tocmai credinţa care îl face pe cel ce o trăieşte să devină copil al lui Dumnezeu; un copil se naşte inconştient pentru această viaţă, dar pentru viaţa veşnică i se cere toată ştiinţa.

f) s-a bucurat de darul evlaviei desăvârşite; cunoaştem acest adevăr din rugăciunile lui stăruitoare înălţate către Tatăl ceresc şi care l-au făcut biruitor asupra morţii, Duhul Sfânt înviindu-l din morţi (cf. Rom 8,11), deoarece în zilele de încercare a înălţat rugi cu lacrimi şi cu strigăte puternice către Dumnezeu şi a fost ascultat pentru evlavia sa (cf. Evr 5,7). A găsit modalitatea de a-şi perpetua evlavia prin taina Preoţiei;

g) în fine, frica de Dumnezeu a fost desăvârşită în Isus, fiindcă ea nu este altceva decât împlinirea voinţei lui Dumnezeu din cea mai curată iubire. Spunea cu atâta înţelepciune Bartimeu, orbul din naştere vindecat de Isus, fariseilor: Noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi, dar dacă cineva este cu frica lui Dumnezeu şi face voia lui, pe acela îl ascultă (In 9,31).

Isus, sfântul sfinţilor, în frica lui Dumnezeu a făcut voinţa lui prin coborârea din cer (cf. In 6,38), şi-a găsit hrana pe pământ în împlinirea voinţei Tatălui (In 4,34); s-a urcat pe cruce ca să împlinească aceeaşi voinţă (cf. Lc 22,42).

A voit să-şi prelungească în istorie frica de Dumnezeu prin sacramentul Căsătoriei, prin iubirea care uneşte două voinţe umane într-o singură voinţă a lui Dumnezeu, pentru ca ceea ce Dumnezeu a unit omul să nu despartă (cf. Mc 10,6-9; Rom 7,2-3).

Frica de Dumnezeu în soţi îşi are ca temelie credinţa că Dumnezeu i-a chemat să transmită viaţa, pentru ca apoi cu harul său ei să devină fii ai lui Dumnezeu.

Evanghelia zilei (In 1,1-18) arată nesfârşita iubire a lui Dumnezeu care nu s-a mulţumit să ne dea numai cuvântul său înliterat în Scripturi, ci Cuvântul însuşi din sânul său care se bucură de desăvârşirea divină, care la rândul său a venit pe pământ să transmită oamenilor această desăvârşire prin cele şapte taine, rupând tăcerea relativă a Tatălui (cf. MAC pag. 117) şi să realizeze scriptura vie: Biserica.

Prin luminarea ochilor inimii noastre, cum spune apostolul Paul, adică prin credinţă, înţelegem mai bine cuvintele din lectura a doua (Ef 1,3-6.15-18), că Dumnezeu ne-a predestinat să fim fiii săi adoptivi, conform voinţei sale, conformându-ne cu chipul desăvârşit care este Isus.

Desăvârşirea individuală este deocamdată în speranţă, fiindcă o vom avea numai atunci când oamenii vor fi ca îngerii lui Dumnezeu prin învierea de apoi (cf. Mt 22,30). Acum însă această credinţă ne face fii ai lui Dumnezeu în sânul Bisericii, care este trupul mistic al lui Cristos, care are în sine deja de pe pământ toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei şi din această desăvârşire colectivă a Bisericii - una, sfântă, catolică şi apostolică - derivă cea individuală în măsura în care creştinul realizează comuniunea perfectă. Înscrierea corectă în sânul Bisericii lui Cristos duce la adevărul: Tuturor acelora care l-au primit, le-a dat putere să devină fii ai lui Dumnezeu, acelora care cred în numele lui... fiindcă din Dumnezeu s-au născut. A se naşte în sânul Bisericii înseamnă a se naşte din Dumnezeu.

Suntem chemaţi să realizăm această comuniune perfectă cu Biserica, spre a ne bucura de desăvârşirea lui Cristos, prin sfânta Împărtăşanie, ca să fim apoi, individual, ca îngerii lui Dumnezeu, ca pe calea pe care Înţelepciunea a venit la noi, coborând de pe tronul regesc, pe aceeaşi cale noi să zburăm ca îngerii spre tronul regesc. Amin.