LITURGIE

Naşterea sfântului Ioan Botezătorul

A fost un om trimis de Dumnezeu şi numele lui era Ioan(In 1,6)

(24 iunie)

Poetul indian Tagore spune într-o poezie a sa că, plimbându-se pe aleea din grădină, a văzut o frunză deosebită, galben-aurie, pe care a ridicat-o, a mirosit-o şi a simţit că parfumul ei este la fel cu cel al unui trandafir şi a întrebat-o: Eşti o frunză şi ai parfum de trandafir? Eşti, poate, trandafir? Şi frunza i-a răspuns: Nu sunt trandafir; sunt numai o frunză, dar am stat mult timp în preajma unui trandafir şi de la el am primit mirosul plăcut.

Atât de mare este sfântul pe care îl sărbătorim încă de la naşterea sa, încât unii au crezut că el este chiar Mesia însuşi, fiindcă parfumul său era atât de ceresc, încât mulţi s-au întrebat: Ce va fi oare acest copil? Mâna Domnului era cu el şi mai târziu îl vor întreba direct: Cine eşti tu? Eşti poate Cristos? Ioan Botezătorul putea răspunde parafrazând frunza lui Tagore: Nu sunt eu Cristos, dar am stat mult timp în preajma lui, fiindcă Maria, mama lui Mesia, a stat trei luni la Elisabeta, cu mama mea şi această roză cerească avea în sânul ei tot parfumul dumnezeirii şi toată lumina vieţii.

Un alt sfânt Ioan, apostol şi evanghelist, îl plasează pe Ioan Botezătorul în preajma lui Dumnezeu chiar de la începutul Evangheliei sale. După ce arată naşterea din veci a Cuvântului din Tatăl, după ce arată că toate s-au făcut prin Fiul şi pentru Fiul lui Dumnezeu, după ce arată că Fiul este viaţa şi lumina lumii, spune: S-a ivit un om trimis de Dumnezeu, cu numele de Ioan. Acesta a venit ca mărturie, să mărturisească despre lumină, ca toţi să creadă prin el (cf. In 1-7). Ca să poţi da mărturie despre lumină, trebuie să ai parfumul luminii care este Isus.

Să ne apropiem şi noi de pruncul nou-născut, de Ioan, ca să ne umplem de parfumul său şi să credem, fiindcă Isus ne spune: Dacă nu vă veţi converti şi nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor (Mt 18,3).

Ioan Botezătorul a fost o minune a naturii obţinută prin rugăciune.

Îngerul îi spune lui Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul, pe când slujea la templu că rugăciunea i-a fost ascultată şi că Elisabeta, soţia sa, îi va naşte un fiu şi-i va pune numele Ioan. Numele de Ioan înseamnă: Dumnezeu se îndură - Dumnezeu este milostiv. Ioan este un dar al îndurării, al carităţii divine, fiindcă Elisabeta, pe cale naturală, în vârstă fiind, nu mai putea să aibă copil.

Tu vei tresălta de bucurie, adaugă îngerul Domnului, şi mulţi se vor veseli de naşterea lui, fiindcă va fi mare în faţa Domnului. Şi a avut dreptate, nu numai Zaharia şi rudele lui s-au bucurat, ci de la el şi până azi, toată lumea creştină se bucură. Sărbătoarea naşterii lui Ioan Botezătorul, afară de sărbătorile naşterii lui Isus şi a Mariei, este singura festivitate liturgică pe care Biserica o dedică naşterii unui sfânt. El este primul sfânt cinstit de întreaga Biserică cu o sărbătoare liturgică specială încă din cele mai vechi timpuri. Sfântul Augustin relatează că sfântul Ioan Botezătorul era cinstit de Biserica din Africa la 24 iunie (cf. Vieţile sfinţilor, Ed. ARC Bucureşti, 1982, vol. I, pag. 278).

De fapt, întreaga omenire trebuie să se bucure de naşterea oricărui prunc, nu atât pentru că învinge specia cea mai frumoasă şi inteligentă din cosmos (cf. Vladimir Soloviov, Fundamentele spirituale ale vieţii, Ed. Deisis, Alba Iulia 1994, pag. 72 ş.u.), după cum spunea din vechime Sofocle că: Multe sunt minunile lumii, dar cea mai frumoasă este omul (Antigona), dar mai ales pentru faptul că fiecare nou-născut readuce în lume acea kardiognosia, despre care ne vorbesc părinţii spirituali orientali, adică acea clarviziunea care citeşte în inimile oamenilor ca într-o carte deschisă. Acest dar nu este considerat miraculos, ci însuşire naturală a celor curaţi cu inima. Dumnezeu ne-a creat pentru a ne înţelege, nu numai reciproc, ci cu toate celelalte creaturi. Păcatul este cel care ridică un zid între oameni şi celelalte făpturi. Când însă ne curăţăm interior, când recâştigăm kardiognosia, redevenim ca pruncii. Transparenţa inimilor, scrie sfântul Grigore din Nyssa, este un dar natural pentru oameni. Aşa se explică de ce copilul din braţele mamei simte ce este în inima celui care intră în casă: dacă este un om rău, copilul se strânge la pieptul mamei, îşi ascunde faţa, se teme şi plânge; dacă este un om bun, copilul îl priveşte cu drag, îi surâde, îi întinde mânuţele; aşa se explică înţelegerea dintre prunci şi fiarele sălbatice (legenda lui Romulus şi Remus are un sâmbure de adevăr verificat în istorie); aşa se explică faptul că cei care s-au purificat interior, pustnicii şi sfinţii (ca sfântul Blaziu şi sfântul Francisc de Assisi etc.), au trăit în bună înţelegere cu fiarele sălbatice. În faţa nevinovăţiei se înclină cu respect întreaga creaţiune. Ioan Botezătorul a dat mărturie despre lumina divină, despre nevinovăţia pe care Creatorul a pus-o în om.

Sfântul Vasile cel Mare repeta adesea că păcatul singur ne fură kardiognosia şi astfel ne duce să pierdem şi scumpa aducere aminte de Dumnezeu, din care cauză omul rămâne cu o insensibilitate a inimii, pe care autorii greci o numesc anaisthesie şi sklerokardie. Dar ceea ce este şi mai trist în această stare, e că omul îşi pierde şi încrederea în sine însuşi. Este logic: cine, păcătuind, dă dovadă de necredinţă în Dumnezeu, va da dovadă de neîncredere şi în chipul lui Dumnezeu care este omul; în acest caz nu va avea sensibilitate nici faţă de nevinovăţia pruncilor. Aşa se explică masacrul pruncilor nevinovaţi, săvârşit de Irod şi de urmaşii lui până în ziua de azi (cf. Tomás Spidlík, Calea spiritului, Ed. Ars Longa, Iaşi, 1996, pag. 45-59).

Când îngerul Domnului spune lui Zaharia că fiul său, pe care Elisabeta i-l va naşte nu va bea nici vin şi nici altă băutură alcoolică, vrea să-i arate că, de fapt, Ioan, nu numai că nu-şi va pierde clarviziunea de cititor în inimile oamenilor, ba chiar şi-o va mări printr-o acţiune liberă şi conştientă, prin acceptarea postului, înfrânarea desăvârşită a tendinţelor josnice. Când a crescut, ştim, s-a retras în pustiu şi acolo s-a hrănit cu lăcuste şi miere sălbatică (cf. Mc 1,6).

Ca să fim ca pruncii, noi care am păcătuit şi am pierdut clarviziunea naturală a inimii, trebuie să învăţăm să postim, după exemplul luminos prezentat de Dumnezeu, fiindcă: Întreaga lume zace în cel rău (In 5,19).

Răul stă în aceea că sufletul pofteşte împotriva lui Dumnezeu şi trupul pofteşte împotriva sufletului. În loc să spiritualizăm trupul, materializăm sufletul şi omul animalic nu mai percepe cele dumnezeieşti (1Cor 2,14). Omul se scindează din interior prin pierderea kardiognosiei de sine, nu se mai cunoaşte pe sine şi de aceea lumea antică încerca redresare printr-un dicton: Gnotis se auton! - Cunoaşte-te pe tine însuţi! (Socrate).

Postul, prin care recuperăm clarviziunea inimii, trebuie să fie total, adică al spiritului, al intelectului şi al simţurilor trupeşti.

Există un post spiritual: a te reţine de la acţiunile iubirii de sine şi ale iubirii de putere, a te detaşa de onorurile şi slava lumii. Acest post este deosebit de necesar pentru oamenii activi în public, în societate. Regula lui este: nu căuta puterea şi dominaţia! Dacă eşti chemat la putere şi stăpânire, primeşte-le ca pe o slujire şi niciodată să nu-ţi hrăneşti iubirea de sine prin ele!

Există un post intelectual, mental: a te reţine de la activităţile unilaterale ale minţii, de la jocul steril şi infinit al conceptelor şi reprezentărilor, de la întrebările fără de sfârşit, puse fără sens şi fără scop, adică nu căuta o ştiinţă de dragul ştiinţei, fiindcă ştiinţa umflă şi nu poate fi de folos nici lui Dumnezeu şi nici aproapelui. Supune activitatea intelectuală exigenţelor morale! Cu un cuvânt: nu hrăni subtilitatea goală! Valoarea omului nu stă în ceea ce are, ci în ceea ce este. Morala te face sfânt şi-ţi dă valoare veşnică.

Mai există un post al sufletului sensibil, adică o reţinere de la desfătările sensibile, care nu sunt guvernate şi moderate cum se cuvine de conştiinţa minţii şi de forţa spiritului. Regula generală a postului fizic glăsuieşte aşa: nu-ţi hrăni senzualitatea! Evită goana după plăcerile materiale prin care te sinucizi. Fă ca trupul tău să se curăţească şi să se renască, ca să te pregăteşti pentru lumea cea nouă, pentru transfigurarea trupului cosmic (cf. Vladimir Soloviov, o.c., pag. 64-65).

Ioan Botezătorul şi-a păstrat cunoaşterea de sine, cunoaştere inimilor celor din jur şi mai ales a Inimii lui Isus, de aceea va răspunde cu atâta naturaleţe celor veniţi să-l întrebe: Cine eşti tu? Nu sunt eu Cristos. Eu sunt glasul celui ce strigă în pustiu. În mijlocul vostru se află acela pe care voi nu-l cunoaşteţi (pentru că vă lipseşte clarviziunea inimii). Eu nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălţămintei (In 1,19-20. 26-27); El trebuie să crească iar eu să mă micşorez (In 3,30). Urmându-l pe Ioan Botezătorul în post, redevenim o minune a naturii.

Mai presus de toate Ioan Botezătorul a fost o minune a harului.

Datorită prezenţei lui Isus din sânul preacuratei Fecioare Maria, Ioan din sânul mamei sale Elisabeta este umplut de Duhul Sfânt şi tresare de bucurie (cf. Lc 1,44-45).

Biserica, trupul mistic al lui Cristos, fiica predilectă a Tatălui ceresc, este mireasa Duhului Sfânt, este femeia îmbrăcată în soare, cu luna sub picioare, cu o coroană de douăsprezece stele pe cap şi gata să nască, aşa cum ne este descrisă profetic în Apocalipsa sfântul Ioan evanghelistul (cf. Ap 12,1 ş.u.). Biserica are menirea să ne poarte în sânul ei şi aici să ne umplem de Duhul Sfânt. Fiindcă lumea este rea, la sânul ei trebuie să ne strângem, ca să ne ferim de orice rău şi să cunoaştem calea mântuirii, fiindcă numai prin Biserică putem deveni părtaşi ai naturii divine (2Pt 1,4).

Ioan dă mărturie despre viitorul luminos al omenirii.

Când îngerul Domnului spune lui Zaharia că fiul său va readuce la Domnul Dumnezeul lor pe mulţi dintre fiii lui Israel; că va readuce inimile părinţilor la copii şi pe cei neascultători la cuminţenia drepţilor, n-a făcut altceva decât să ne reveleze că, deşi baza lumii stă în discordie şi dezbinare, în haos, deşi toate fiinţele şi toate forţele se duşmănesc şi se ciocnesc, se oprimă şi se reprimă într-o pornire diabolică, oarbă şi lipsită de sens, cu toate acestea lumea va dăinui, fiindcă tinde spre unitate şi armonie. Unitatea şi armonia constituie opţiunea fundamentală a lumii. Dumnezeu însuşi i-a pus-o în fire. Pe fondul întunecat al discordiei şi haosului provocat de egoismul separatist şi criminal, care face războaie între naţiuni, crime materne şi dezbinare familială, o forţă nevăzută conduce firele luminoase ale vieţii generale şi ordonează trăsăturile îmbucătăţite ale totului în forme bine conturate. Iar pacea nu este un cuvânt gol: există un sens în lume şi pretutindeni el străbate prin nonsensul care domină lumea. Încetul cu încetul, în ciuda egoismului, se concretizează tot mai mult conceptul de armonie şi înţelegere, că nici o fiinţă nu poate dăinui separat şi că numai în legătură cu întregul îşi poate găsi şi păstra sensul (cf. Vladimir Soloviov; o. c., pag. 76 ş.u.).

Îngerul îi spune lui Zaharia că fiul său Ioan va merge în faţa lui (Mesia) cu spiritul şi cu puterea lui Ilie, că va fi proroc mare. Ilie este foarte bine descris pe scurt în cartea lui Ben Sirah (c. 48,1-11) : aprig ca focul; iar cuvântul lui ca o torţă arzătoare; a înviat un mort; a răsturnat regi şi pe cei puternici şi mândri; s-a ridicat la cer în car cu cai de flăcări etc. Ioan, ca şi Ilie şi Isaia (Lectura I), are aceeaşi menire profetică: restaurarea armoniei, punerea în evidenţă a sensului lumii conform voinţei divine.

Isus ne spune că Ioan a fost mai presus decât oricare alt profet: El este acela despre care s-a scris: "Iată, trimit îngerul meu înaintea ta; el îţi va pregăti calea" şi: Vă spun că dintre cei născuţi din femeie nu se află nici unul mai mare ca Ioan. Cu toate acestea, cel mai mic în împărăţia lui Dumnezeu este mai mare ca Ioan (Lc 7,27-28).

După ce Isus îl numeşte înger şi cel mai mare născut din femeie, vrea să-l umilească zicând: Cel mai mic din împărăţia lui Dumnezeu este mai mare ca Ioan? Nicidecum, ci din contra, Ioan este mare tocmai pentru faptul că este icoana desăvârşită a celui mai mic din împărăţia lui Dumnezeu, adică a lui Isus, care din fire era Dumnezeu, dar s-a despuiat pe sine însuşi, a luat fire de sclav şi s-a făcut asemenea oamenilor (Fil 2,6-7), ba mai mult, luând asupra sa păcatele lumii, s-a făcut păcat (2Cor 5,21); iar pe când Ioan este numit botezător, Isus este numit blasfemator (cf. In 10,33) şi îndemoniat (cf. In 7,20).

Dacă Isus nu a fost recunoscut nici ca Mesia şi nici ca profet de farisei, cărturari şi arhierei, s-a datorat faptului că, deşi îl recunoşteau pe Ioan ca botezător, nu i-au înţeles semnificaţia botezului său: anunţarea unui nou rit de curăţire (cf. Mt 3,13-17) în care, cel ce trebuie botezat, nu se scufundă singur în apă, ca în riturile şi botezurile ebraice, dar primeşte apa curăţătoare din mâinile unui administrator, oficiant sau ministru. Ioan voia să arate, prin botezul său, că omul nu se poate curăţa singur de păcat, dar că toată sfinţenia vine numai de la Dumnezeu, datorită faptului că Isus a acceptat să ia asupra sa păcatele lumii, spre a le ispăşi prin botezul său din Iordan şi până la cel de pe Calvar. Ioan a botezat ca Isus să fie înţeles şi acceptat.

La orice Liturghie, în proclamarea cuvântului lui Dumnezeu, se repetă tema mesajului pentru care s-a născut Ioan şi pe care l-a făcut auzit pe malurile Iordanului: Convertiţi-vă! (Mt 3,2). Fiecare categorie socială venea şi-i punea întrebarea: Noi, ce trebuie să facem? Şi el îi îndruma pe calea dreptăţii (cf. Lc 3,10-11).

Biserica are misiunea de a prelungi în istorie mesajul lui Ioan şi de aceea şi noi o putem întreba, ca şi cum l-am întreba pe Ioan: Dar noi, ce trebuie să facem? Când în ziua de Rusalii, Petru vorbeşte mulţimii iudeilor şi le arată că ei, prin păcatele lor, l-au răstignit pe Isus, dar pe care Dumnezeu l-a înviat şi l-a făcut Domn şi Cristos, l-au întrebat şi ei: Ce trebuie să facem acum? Petru le-a răspuns, continuându-l pe Ioan Botezătorul: Convertiţi-vă! (Fap 2,36-38). Cine se converteşte crede în cuvântul lui Isus, care ne spune: Faceţi aceasta în amintirea mea! (Lc 22,19). Ioan l-a arătat pe Isus pe malul Iordanului: Iată Mielul lui Dumnezeu, iată-l pe acela care ia asupra sa păcatele lumii (In 1,29), ca oamenii să-l primească, să creadă în el. Biserica face acelaşi lucru în cadrul sfintei Liturghii: ni-l arată pe Isus euharisticul şi ne îndeamnă cu aceleaşi cuvinte, ca să credem şi să-l primim. Primindu-l, căpătăm parfumul cerului, ni se dezleagă limba, ca lui Zaharia, şi-l lăudăm pe Domnul pentru naşterea lui Ioan Botezătorul, prin care ne-a dat atâta lumină şi-l vom lăuda în veci în împărăţia cerurilor. Amin.