LITURGIE

Inima Preasfântă a lui Isus

IX

Să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat

(Cultul)

Creştinii catolici sunt deosebit de ataşaţi faţă de cultul Inimii Preasfinte a lui Isus. În majoritatea locuinţelor, la locul de cinste stă o icoană care îl înfăţişează pe Isus blând, având într-o mână Inima sa înconjurată de lumină şi de o coroană de spini, din ea iese o flacără şi din flacără o cruce. Cu cealaltă mână schiţează un gest de invitaţie spre a scoate din acest "izvor dumnezeiesc" toate harurile de care omul are trebuinţă.

Răspunzând chemării, creştinii catolici se străduiesc să se apropie cât mai mult de "izvorul harurilor", cinstind Inima Preasfântă în fiecare zi din luna iunie, lună în care este o sărbătoare deosebită, în vinerea din săptămâna următoare după Joia Verde, adică după Solemnitatea Preasfântului Trup şi Sânge, ca recunoştinţă pentru darul Euharistiei. Fiecare credincios vrea, ca cel puţin o dată în viaţă, să facă cele nouă vineri întâi din lună, pentru a avea parte de darurile legate de cele douăsprezece făgăduinţe făcute de Isus însuşi sfintei Margareta Maria Alacoque. Multe biserici au hramul în sărbătoarea Inimii Preasfinte; congregaţii religioase şi asociaţii de rugăciune şi-au luat de patron Inima lui Isus. Operele de artă cunosc o înflorire deosebită şi aş menţiona aici doar monumentala bazilică Sacre Coeur de pe Montmartre din Paris, catedrala de la Paray-le-Monial din Franţa şi Sacrada Corazon din Barcelona, Spania etc.

Cultul Inimii Preasfinte se caracterizează mai ales printr-un dinamism spiritual deosebit: credincioşii îşi intensifică viaţa sacramentală prin spovada şi împărtăşania de la fiecare primă vineri din lună; preoţii merg şi îngrijesc la domiciliu pe bolnavii şi bătrânii care nu pot veni la biserică; multe familii tinere cer să li se facă întronarea, adică sfinţirea icoanei Inimi Preasfinte de către preot şi să fie aşezată la locul de cinste, după care urmează actul de consfinţire, în care tinerii căsătoriţi îşi vor găsi mereu suportul sfânt al iubirii lor; cărţile de rugăciune şi revistele de spiritualitate se îmbogăţesc mereu prin dezvoltarea teologică a cultului Inimii Cuvântului întrupat.

Inima, în Sfânta Scriptură - atât în Vechiul cât şi în Noul Testament - simbolizează întreaga persoană umană, dar - în chip deosebit în zilele noastre - ea evocă mai mult inteligenţa, memoria şi mai ales voinţa ca centru afectiv şi emotiv. Maria medita toate în inima ei (Lc 2,19) şi Omul bun din buna visterie a inimii sale scoate cele bune (Lc 6,45). Aici este locul simbolic de reşedinţă al credinţei: Cristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă (Ef 3,17), dar mai ales locul iubirii: Dragostea lui Dumnezeu s-a revărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt (Rom 5,5).

Este adevărat că Biserica a vorbit puţin despre acest cult înainte de secolul al XIII-lea, cu unele excepţii, ca de exemplu sfântul Bonaventura în tratatul său Despre via mistică sau Despre lemnul vieţii; dar de atunci mari mistici, ca de exemplu, sfânta Matilda (+1298) şi sfânta Gertruda (+1301), care, contemplând coasta străpunsă a lui Cristos, au dat startul unei veritabile devoţiuni către Inima-iubire a lui Isus.

Speculativi prin însăşi natura lor, teologii răsăriteni au substituit inima biblică cu mintea. Astfel Sursum corda - Sus inimile - devine Înălţarea minţii la Dumnezeu. Inima este punctul de contact între om şi Dumnezeu, este considerată drept principiu al unităţii spirituale; ea menţine energia tuturor forţelor sufletului şi ale trupului, este tronul Sfântului Duh (sfântul Teofan Zăvorâtul). (cf. Tomás Spidlík, Calea spiritului, Ed. Ars Longa, Iaşi 1996, pag. 42-43).

Confruntându-se cu o lume care tindea să se îndepărteze tot mai mult de Dumnezeu, marii teologi de spiritualitate ai secolului al XVII-le şi al XVIII-lea au răspuns printr-o accentuare a devoţiunii faţă de Inima umană a lui Isus dar strâns unită cu persoana sa divină.

Aparţine sfântului Ioan Eudes cinstea de a celebra pentru prima dată, la 8 februarie 1648, sfânta Liturghie în cinstea Inimii Mariei, care este, desigur, o liturghie dedicată lui Isus prezent, trăind în Maria, mama sa, după cum ne-o arată rugăciunea dintru început sau colecta: Dă-ne (harul) de a celebra cu vrednicie viaţa preasfântă a lui Isus şi a Mariei într-o singură inimă şi de a nu fi decât o singură inimă între noi şi ei! Puţin mai târziu sfântul Ioan Eudes a compus şi a obţinut aprobarea din partea Magisteriului ca să se celebreze o sărbătoare liturgică a Inimii Preasfinte a lui Isus la 20 octombrie 1672.

Sub simbolul Inimii lui Isus se contemplă iubirea Tatălui faţă de oameni, iubire revelată în Isus; se contemplă iubirea lui Isus faţă de Tatăl său, model şi izvor al oricărei iubiri faţă de Tatăl; se contemplă iubirea lui Cristos faţă de toţi oamenii, cărora le oferă în dar propria inimă.

Dar cultul Inimii Preasfinte a cunoscut o răspândire rapidă în toată lumea catolică, şi nu numai, datorită sfintei Margareta Maria Alacoque, călugăriţă vizitandină de la Paray-le-Monial, căreia i-a apărut Isus însuşi de mai multe ori între decembrie 1673 şi 1675, arătându-i Inima sa Preasfântă şi care a introdus expresia de "Preasfântă Inimă". Tot ea a dat devoţiunii un sens nou: semnul inimii exprimă credinţa în iubirea cu care Dumnezeu ne-a iubit şi darul prin care această iubire poate deveni a noastră ca o jertfă de ispăşire pentru păcatele proprii şi ale lumii întregi. Dar iubirea pe care ea i-o oferea în schimb era prea afectivă şi lirică: Inima lui Isus mai strălucitoare decât soarele, ea este în mijlocul flăcărilor iubirii sale curate (Autobiografie, 101, G. 108). Ca şi sfântul Ioan Eudes, ea aminteşte că iubirea se consumă prin jertfă şi astfel introduce o noţiune nouă, cea de reparaţie. A repara, aceasta înseamnă încercarea de a compensa printr-un surplus de iubire şi de ispăşire a unei ofense. Până aici, creştinii erau atenţi, mai presus de toate la ispăşirea pe care Isus o oferea Tatălui său în numele omenirii păcătoase. Sfânta Margareta Maria Alacoque subliniază că toţi credincioşii trebuie să repare lipsa de iubire a celor păcătoşi faţă de Isus. Acest surplus de iubire este el însuşi un dar al lui Cristos şi, tocmai pentru a-l primi ca atare, Isus cere acestei tinere călugăriţe vizitandine de a răspândi devoţiunea Inimii sale sub diferite forme şi de a celebra o sărbătoare în cinstea sa. Această sărbătoare a fost aprobată de papa Clement al XIII-lea în 1765 şi celebrată în ziua de vineri după sărbătoarea Trupul Domnului, după cum am spus mai înainte. Leon al XIII-lea, încurajat în mod special de o călugăriţă a Bunului Păstor, Fericita Maria Droste de Vischering, a consfinţit lumea întreagă Preasfintei Inimi în anul 1899. În 1942, Pius al XII-lea a făcut o consfinţire similară la Inima Neprihănită a Mariei, a cărei sărbătoare a fost fixată în octava Adormirii, la 22 august.

Această devoţiune s-a răspândit în lumea întreagă din iniţiativa papilor şi a trezit o fervoare deosebită, mai ales în Franţa, până la începutul secolului XX; apoi a cunoscut o diminuare, datorită faptului că a fost recepţionată ca un concept prea dulceag de spiritualitate. Anumite genuri literare de pietate şi forme de predici s-au prestat pentru aşa ceva, fără îndoială. Astăzi, din contra, remarcăm în jurul marilor sanctuare din întreaga lume o adevărată reînviere a cultului printr-o mai corectă înţelegere a mesajului în conformitate cu mentalitatea modernă. Bazându-se pe cuvintele lui Isus că numai cei curaţi cu inima îl văd pe Dumnezeu (cf. Mt 5,8), teologii răsăriteni au început să dea o atenţie deosebită Inimii lui Isus, mai curată decât orice puritate îngerească, ochi îndreptat mereu spre Dumnezeu. Unul dintre ei scrie: A căuta hrană inimii înseamnă a te îndrepta către Dumnezeu: Dumnezeu însuşi este inima care îmbrăţişează totul. Numai inimii îi este posibil să capteze secretul universului, ceea ce Kant numeşte "lucrul în sine". Astfel, deci, cine are inimă prinde sensul lui Dumnezeu, al oamenilor, al animalelor şi al naturii. Inima este singurul organ capabil să dea pacea spiritului. Cea mai desăvârşită rugăciune, zic autorii răsăriteni, este cea a inimii. Nu a poruncit oare Dumnezeu să ne închidem în cămăruţa noastră şi să ne rugăm? (cf. Mt 6,6) - scrie Teofan Zăvorâtul. Cămăruţa omului este inima sa; prin urmare Dumnezeu ne porunceşte să ne rugăm în inima noastră (cf. Tomás Spidlík; o.c., pag. 41). Model de rugăciune în cămăruţa inimii sale ne este Isus. Astfel, prin acest cult se împlineşte porunca Mântuitorului de a ne ruga neîncetat. În acest context citim o preafrumoasă frază a lui Tommaso da Celano, în Viaţa sfântului Francisc de Assisi: Francisc nu se ruga, Francisc devenea rugăciune. Pentru aceasta meister Eckhart îndeamnă să nu fondăm sfinţenia pe acte, ci pe fiinţă. A-şi forma inima conform fiinţei Inimii Preasfinte a lui Isus înseamnă a ajunge în posesia acelei kardiognose, adică a unei clarviziuni prin care se poate citi în inimile oamenilor. Această kardiognosă nici măcar nu înseamnă a poseda ceva miraculos, ci a ceva natural caracteristic celor cu inima curată. Dumnezeu ne-a creat pentru a ne înţelege reciproc. Păcatul este cel care a ridicat un zid între noi. Când însă ne curăţăm interior, citim în inima aproapelui ca într-o carte deschisă. Transparenţa inimilor - scrie sfântul Grigore din Nyssa - este un dar natural pentru oameni. Însă Dumnezeu copleşeşte inimile curate cu inspiraţiile sale. În această privinţă, un autor siriac spune: Ah, ochiul limpede al inimii care vede lămurit, mulţumită curăţiei sale, pe cel la a cărui vedere Serafimii îşi acoperă faţa. Unde va fi iubit (Dumnezeu) dacă nu în inimă? Unde se va arăta dacă nu acolo? "Fericiţi cei curaţi cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu" (Mt 5,8). Pentru a ne înălţa mai bine către el trebuie, măcar în anumite momente, să renunţăm la toate gândurile şi la toate imaginile create şi să contemplăm curata lumină dumnezeiască fără formă. Este rugăciune în tăcere absolută, în profunditatea inimii. Sfântul Francisc de Assisi considera distracţiile din timpul rugăciunii drept un păcat grav. Şi dacă i se întâmpla câteodată, mergea repede să se mărturisească, crezând că a făcut un păcat. O dată a spart un vas pentru că, privindu-l, a pierdut deplina concentrare în Domnul. Un episcop, văzându-l pe sfântul Francisc în rugăciune, şi-a pierdut capacitatea de a vorbi (cf. Tomás Spidlík; o.c., pag. 41, 44-45, 48-49). Isus însuşi i-a apărut sfintei Margareta Maria Alacoque în ziua de 4 octombrie 1673 şi, arătându-i-l pe sfântul Francisc în cer, i-a spus: Iată sfântul cel mai aproape de inima mea, cel mai unit cu ea şi care se jertfeşte zilnic împreună cu Inima mea dreptăţii dumnezeieşti, spre a dobândi milă pentru păcătoşi şi mai ales pentru religioşii cei mai leneşi în observarea Regulii. Prin urmare, toate le vom face bine, dacă ne vom strădui să fim cât mai aproape de Preasfânta Inimă, fiindcă vom îndeplini mai uşor porunca cea nouă a lui Isus: Precum v-am iubit eu pe voi, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. De pe aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ai mei, dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii (In 13,34-35).

Prin cinstirea Inimii sale Preasfinte, Isus ne oferă propria sa iubire ca să-l iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele în modul cel mai perfect posibil.

Ce putem spera mai mult?