LITURGIE

Inima Preasfântă a lui Isus

VIII

Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul tău

(Valoarea consfinţirii)

Consfinţirea este cel mai liber act al voinţei, cel mai responsabil act al raţiunii şi cel mai reprezentativ act uman de dăruire totală lui Dumnezeu. Consfinţirea este o logică a iubirii, un act de înţelepciune al inimii. "Cine iubeşte, se dăruieşte", spune un dicton.

Când a sosit ceasul său de a trece din această lume la Tatăl (cf. In 17,1), Isus se consfinţeşte, se dăruieşte total. Cui se consfinţeşte, că doar Tatălui îi aparţine din veşnicie? Se consfinţeşte Tatălui împreună cu Biserica, trupul său mistic, care abia a luat fiinţă.

Suntem la Cina cea de Taină. Isus spală picioarele apostolilor (cf. In 13,1-11), fiindcă nu toţi erau curaţi. Iuda Iscarioteanul nu putea fi consfinţit, fiindcă, după îmbucătura dată de Isus, a intrat Satana în el, de aceea părăseşte Cenacolul (id. 13, 27-30); ca adevărata consfinţire să aibă valoare, Biserica trebuie să se încadreze într-un nou climat, acela al iubirii şi de aceea primii membri ai noului popor al lui Dumnezeu primesc o "poruncă nouă", după care toţi să-i recunoască (id. 13,31-35), chiar dacă nu sunt încă desăvârşiţi, posedă totuşi mijloacele desăvârşirii: ca să fiţi unde sunt eu, deoarece ştiţi calea (id. 14,3-4); Eu sunt calea, adevărul şi viaţa (id. 14,6). În drumul ei spre împărăţia cerească, Biserica nedesăvârşită se desăvârşeşte prin Isus. Chiar şi Petru îl va tăgădui de trei ori (cf. In 13,38), cu toate acestea va primi primatul: Paşte oile mele! (In 21,18). În paranteză fie spus: Nu căuta o Biserică perfectă, pentru că în momentul în care o vei găsi, ea nu va mai fi perfectă, fiindcă ai intrat tu în ea (Lumina creştinului, 6 (66), iunie 1995). Isus cere Bisericii să se roage: Orice veţi cere în numele meu, vă voi împlini (In 14,13) şi, peste aşteptări, Isus promite Bisericii pe Duhul Sfânt, ca să ştie că el este în Tatăl şi că ucenicii fac parte din trupul său mistic: voi sunteţi în mine şi eu în voi (v. 20) şi pentru această unire vor fi iubiţi de Tatăl (v. 21), vor fi acceptaţi când se vor consfinţi pentru adevăr, fiindcă Isus însuşi se roagă ca ei să fie sfinţi prin adevăr (id. 17,19), ba mai mult, se dă în mâinile celor nelegiuiţi, ca să pecetluiască adevărul din inimile lor prin jertfa crucii.

Consfinţirea către Inima Preasfântă a lui Isus exprimă în esenţa sa tocmai participarea noastră la jertfa lui Cristos, adică la misterul răscumpărării. Acestui act îi dăm numele de consfinţire, adică sfinţire împreună cu cineva şi, în primul rând, ne sfinţim împreună cu Cristos pentru adevăr, ca să ne naştem din adevăr pentru a fi copiii lui Dumnezeu.

Prin această consfinţire noi intrăm în Cristos, pentru a trăi noi înşine ceea ce el însuşi continuă să trăiască pe pământ, adică memorialul Calvarului, făcând prezent în noi misterul răscumpărării, aşa încât prin acest act de consfinţire, nu suntem numai beneficiari ai mântuirii, ci devenim noi înşine cooperatori la opera răscumpărării, ca apostolul Paul: Eu sunt fericit acum de suferinţele mele pentru voi, iar în trupul meu întregesc lipsurile suferinţelor lui Cristos pentru trupul său, care este Biserica, pentru ca pe fiecare om să-l aducem la desăvârşire în Cristos. Eu pentru aceasta mă trudesc şi lupt, bazându-mă pe puterea lui, care lucrează în mine cu tărie (Col 1,24. 28-29).

Prin consfinţire Isus ne uneşte cu misterul crucii sale şi noi răspundem: Prezent la chemarea sa de a-i fi alături, de a-i trăi misterul din agonia plină de spaimă din grădina Măslinilor, în ruşinea de la coloana biciuirii, în părăsirea dureroasă de pe cruce şi din singurătatea mormântului, fiindcă în acestea sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei (Col 2,3).

Isus ne invită azi pe noi, ca să participăm, să ne împărtăşim prin consfinţire de aceste comori ale înţelepciunii şi ale ştiinţei, spre a păşi pe calea care duce la Tatăl, spre a antrena, pe cât mai mulţi, ca să ne urmeze pe această cale.

Prin sfânta Margareta-Maria Alacoque, Isus a cerut întregii Biserici, deci şi fiecăruia dintre noi, să participe la opera mântuirii lumii, fiindcă, îi spunea Isus: Eu nu primesc decât injurii, indiferenţă şi răceală. Cel puţin tu să mă iubeşti!

Iubirea lui Dumnezeu cere iubire pentru alţii, fiindcă cea mai mare poruncă din Lege le cuprinde pe amândouă. Prin urmare trebuie să ispăşim şi să ne jertfim pentru alţii; viaţa noastră trebuie oferită pentru toţi oamenii, fraţii noştri. Ca Isus jertfă de pe altar (act continuu de consfinţire), aşa şi noi trebuie să ducem la îndeplinire jertfa noastră (prin crucea de fiecare zi (cf. Mt 16,24; Mc 8,34; Lc 9,23; In 12,26), fiindcă el mai atârnă pe cruce cu trupul mistic, care suntem noi.

Nu voi uita niciodată exemplul uimitor pe care mi l-a relatat regretatul preot Ioan Mărtinaş. Era închis la Târgu Ocna. Într-o seară, mi-a povestit regretatul părinte Mărtinaş Ioan, înmormântat la Gherăeşti-Neamţ, a venit caraliul şi mi-a deschis uşa celulei, zicându-mi: "Ieşi, banditule, fiindcă trebuie să mergi în altă parte!" Am fost transportat de urgenţă la închisoarea Doftana şi aruncat într-o celulă, zicându-mi: "Aici îţi vor putrezi ciolanele, banditule!" M-a lăsat în întuneric. Dintr-un colţ aud un geamăt profund şi o şoaptă care întreba: "Mai este cineva aici?" Da, i-am spus eu, sunt preotul catolic Mărtinaş Ioan. Preot catolic? m-a întrebat el. L-am auzit suspinând şi mi-am dat seama că plângea... După câteva momente şi-a revenit şi a reuşit să-mi spună printre sughiţuri: Părinte, ştiam eu că Inima Preasfântă a lui Isus nu mă va lăsa să mor fără a primi împăcarea cu bunul Tată ceresc. De atâţia ani mă rog, ca înainte de a muri, să am parte de o spovadă bună. Dumnezeu v-a adus şi nu ştiu cum să-i mulţumesc! Am rămas cu el în noaptea aceea. I-am administrat sfintele Taine, pe cât a fost cu putinţă în acel loc. L-am ajutat să aibă încredere în iubirea lui Dumnezeu şi de pe această cruce, când îi va veni ceasul, să poată spune cu Isus: "Părinte, în mâinile tale îmi încredinţez sufletul meu!" Când s-a luminat de ziuă, alt caraliu ne-a deschis uşa şi mi-a strigat: "Ieşi! banditule! nu tu trebuia să fii adus. S-a făcut o greşeală. Înapoi la Ocnă!" Şi m-au adus înapoi la Tg. Ocna. Atunci am simţit adevărata trăire fericită a preoţiei mele! Ce minunat se foloseşte Dumnezeu de căile strâmbe ale oamenilor, spre a-şi duce la îndeplinire planurile sale drepte!

Consfinţirea ne cere să oferim umanitatea noastră, ca Isus să trăiască în noi pătimirea sa; să putem spune cu apostolul Paul: Trăiesc eu, dar nu mai trăiesc eu, Cristos trăieşte în mine (Gal 2,20).

Consfinţirea este adevărată numai atunci când devenim victime, când suntem disponibili să împlinim tot ceea ce Domnul vrea de la noi, de a nu pune limite sau restricţii iubirii noastre.

D. Barsatti spunea că: Această abandonare totală în braţele iubirii divine ar putea să ne sperie la început, dar dacă ne-am dăruit cu adevărat, vom simţi şi noi puterea lui Cristos şi vom constata că de sărmana noastră viaţă atârnă destinul multor oameni, vom simţi în noi forţa care ne scoate din mormânt, pentru a continua opera veşnică a iubirii.

Un mistic a spus într-o zi lui Dumnezeu: Doamne, tu eşti iubirea însăşi şi vrei să te dăruieşti fiecărui om în această calitate de iubire. Eu îţi cer: Dă-mi iubirea ta! De ce mi te dăruieşti cu atâta zgârcenie? Şi Domnul i-a răspuns: Eu niciodată nu pot să mă dăruiesc cu zgârcenie. Eu mă dăruiesc întotdeauna în totalitate. Numai inima ta este prea mică şi nu mă poate cuprinde în totalitatea iubirii mele. De aceea, ca să simţi dărnicia iubirii mele, împrumută alte inimi, ca să torn în ele iubirea rezervată pentru tine; împrumută inimile tuturor oamenilor de pe pământ şi chiar pe cele ale celor din purgator şi vei simţi fericirea dărniciei mele!

Cunoaştem episodul din cartea a II-a a Regilor (4,1-6), când o femeie a strigat către profetul Elizeu: Omul meu, robul tău a murit. Şi tu ştii că robul tău era cucernic şi cinstitor de Dumnezeu. Şi iată acum a venit datornicul ca să ia pe cei doi copii ai mei, ca robi. Atunci Elizeu i-a răspuns: Ce să-ţi fac? Spune-mi, ce ai la tine în casă? Şi ea i-a spus: În toată casa, roaba ta nu are decât un urcior cu untdelemn. Şi el i-a zis: Du-te şi cere vase de la alţii, de la toţi vecinii tăi, vase goale, dar nu puţine! Apoi intră în casă; zăvorăşte uşa după tine şi după fiii tăi şi să torni în toate vasele acelea, şi cum se va umplea unul, pune-l la o parte! Ea a ascultat întocmai şi după ce a umplut vasele, a spus fiilor: Daţi-mi încă unul! Şi ei i-au răspuns: Nu mai este nici unul! Din untdelemnul vândut şi-a achitat toate datoriile şi i-a mai rămas încă de a avut cu ce trăi toată viaţa.

Ungerea cu Duhul Sfânt o căpătăm în momentul consfinţirii la Inima Preasfântă a lui Isus. Duhul Sfânt ne cere să împrumutăm cât mai multe vase goale de la toţi vecinii, şi nu puţine, ca să toarne în ele dragostea lui Dumnezeu, care nu încape în vasul inimi noastre. Cu acest untdelemn al iubirii, care este consfinţirea la Inima Preasfântă a lui Isus sub inspiraţia Duhului Sfânt, ne vom achita toate datoriile şi vom avea cu ce trăi în toată veşnicia.

Mergi şi fă şi tu la fel! (Lc 10,37).