LITURGIE

Inima Preasfântă a lui Isus

IV

Inima lui Isus, plămădită de Duhul Sfânt în sânul Mariei

(Inimă de mamă)

(Formată de Duhul Sfânt)

Inima noastră este plăsmuită în realitatea ei spirituală, morală şi fizică de linia ereditară a părinţilor şi strămoşilor, de mediul înconjurător, de cele ce învăţăm şi gândim, de darurile şi chinurile noastre şi ale înaintaşilor, de plânset şi durere, de virtuţi şi păcate şi chiar mai mult de păcate decât de virtuţi. Şi această inimă omenească poate fi uneori atât de frumoasă încât să ne răpească admiraţia, cum s-a întâmplat, nu numai cu Dante şi Beatrice pe care a văzut-o doar o singură dată şi i s-a părut că a descoperit paradisul, ci şi cu mulţi alţii. Cazul lui Dante este clasic, fiindcă el a avut intuiţia de a-l pune în versuri. Inima Beatricei l-a copleşit într-atâta încât el a devenit robul frumuseţii ei şi aceasta l-a făcut cel mai mare poet al Italiei şi unul dintre cei mai mari ai omenirii.

Inima lui Isus este o inimă omenească, de aceea ne este atât de aproape şi aşa de dragă; este inima în faţa căreia stai uimit şi spui: Această inimă omenească este Inima lui Dumnezeu, formată de Sfântul Duh în sânul Mariei Fecioare în ziua Bunei-Vestiri (cf. Lc 1,35). Ea este deci confluenţa, întâlnirea, contopirea, a tot ce are cerul mai divin şi pământul mai sublim.

Mie mi-a răpit atenţia şi admiraţia? Mă poate face un apostol poet?

Când Isus a spus fiecăruia dintre ucenici: Urmează-mă! ei l-au urmat, nu pentru că au auzit sonoritatea glasului, ci pentru că i-au văzut bunătatea inimii. Isus era mereu cu inima pe buze, pe limbă, deoarece cuvântul său nu era transpiraţia iubirii, ci era iubirea însăşi.

Nu soldatul roman a fost acela care i-a deschis coasta pentru a ne arăta această inimă, ci gura lui Isus, fiindcă ea a vorbit din plinătatea inimii (Mt 12,34) şi a dovedit ereditatea divină a darurilor Duhului Sfânt, după cum fusese prorocit de Isaia (cf. 11,2-3) printr-o înţelepciune care îi uimea pe toţi, printr-o înţelegere uimitoare faţă de păcătoşi, prin sfaturile care au avut menirea să desăvârşească Legea şi profeţii, prin puterea făcătoare de minuni (alungă diavoli şi linişteşte furtunile), prin ştiinţa care luminează cele ascunse ale întunericului din conştiinţe şi vădeşte sfaturile cele mai tainice ale inimilor (cf. 1Cor 4,5), prin evlavia care îl ţinea nopţi întregi în intimitatea rugăciunii cu Tatăl şi mai ales prin frica de Dumnezeu, adică prin trăirea continuă în prezenţa divinităţii şi împlinirea desăvârşită a voinţei Tatălui. Duhul Domnului este asupra mea, căci el m-a uns. M-a trimis să duc vestea cea bună săracilor, să le vestesc celor închişi eliberarea şi celor orbi să le dau văzul; să dau drumul celor asupriţi, să vestesc un an de har din partea Domnului (Lc 4,18; Is 61,1 ş.u.). Inima lui Isus este unsă de Duhul Sfânt. Această ungere interioară Isus o revelează cu limba şi buzele, cu întreaga sa făptură umană.

Pământul i-a dat carnea cea mai sfântă, care n-a cunoscut niciodată fiorul păcatului, carne copleşită de har din primul moment al existenţei sale, carnea unui sân sfinţit de atotputernicia lui Dumnezeu prin plinătatea harului (cf. Lc 1,28) şi cântată cu atâta bucurie de întregul pământ: Toată frumoasă eşti, Marie, şi prihana strămoşească nu este în tine. Simţul credinţei întregii Biserici a dus la definirea dogmei Neprihănitei Zămisliri, punând în lumină Inima Preasfântă a lui Isus. În această carne sfântă nu s-a amestecat nici o ereditate, oricât de aleasă, fiindcă Duhul Sfânt a fost mirele ceresc în vederea memorialului cărnii şi sângelui din Euharistie. În vederea acestui memorial toată ereditatea umană a lui Isus este neprihănirea şi sfinţenia cea mai sublimă, materia primă cea mai primă de pe pământ cu capacitatea transubstanţiunii, pusă la dispoziţia artistului divin - "Digitus paternae dexterae" - Sfântul Duh, care a format capodopera Universului, menită, nu numai să răpească toate inimile, ci să le transforme, să le facă neprihănite, să le extazieze, aşa cum s-a întâmplat cu mulţi, dar mai ales cu marele învăţător al umanităţii lui Isus, De Berulle, care a exclamat: Umanitate sfântă a lui Isus: abis de minuni, lume de măreţii... noian de eminente şi valori unice, operă în care Dumnezeu îşi epuizează mărirea sa, tron de glorii şi mărire unde locuieşte toată plinătatea dumnezeirii; vocea Inimii adorabile a lui Isus! ea este de la sine o lume. Nu sunt atâtea stele pe cer, nici atâtea firicele de nisip pe pământ, nici atâtea picături de apă în ocean câte sunt perfecţiunile, virtuţile, bogăţiile în Inima lui Isus.

A iubi o astfel de inimă constituie o necesitate absolută a tuturor celor ce o cunosc. Cum să nu iubeşti o aşa inimă, când chiar cei mai mari oameni au fost răpiţi de inimi infinit mai mici şi mai puţin perfecte!

Inima lui Isus are frumuseţea învierii din morţi şi împarte această frumuseţe celor care cred în iubirea lui. Dacă mărturiseşti cu gura ta (din plinătatea inimii tale) că Isus este Domnul şi crezi în inima ta că Dumnezeu l-a înviat din morţi, te vei mântui (Rom 10,9); te vei mântui de toată urâţenia inimii tale, de toate păcatele şi imperfecţiunile, te vei mântui de toată ereditatea cărnii corupte, te vei mântui de putreziciunea pământului, de întunericul minţii şi al inimii, fiindcă Duhul Sfânt, care a înviat Inima lui Isus (cf. Rom 8,11), tot el va forma frumuseţea inimilor noastre, revărsând în ele iubirea (cf. Rom 5,5), puterea învierii noastre viitoare, frumuseţea paradisului, devenind locuinţa lui Dumnezeu prin lucrarea Duhului Sfânt (cf. Ef 2,22).

Charles Dickens, în capodopera sa "David Copperfield", pune pe eroul său, la sfârşitul cărţii, să spună despre Agneza, pe care o câştigase tovarăşă de viaţă: Totul a dispărut. Inima ei veghează, veghează lângă mine şi lumina ei îmi arată cerul... îmi arată cerul!

Din moment ce preotul are o inimă, ea este menită să iubească o altă inimă prin care să îmbrăţişeze toate inimile credincioşilor săi şi această inimă trebuie să fie Inima Preasfântă a lui Isus, singura inimă care, nu numai că ne arată cerul, ci este singura inimă în care găsim cerul.

Duhul Sfânt, în capodopera sa divină, intitulată Isus din Nazaret, pune pe eroul său să spună de la început şi până la sfârşit, să ne repete mereu: Învăţaţi de la mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihna sufletelor voastre! (Mt 11,29), fiindcă: Neliniştită va fi inima noastră, până nu se va odihni în Domnul, după afirmaţia autoritară a sfântului Augustin.

Ne vom odihni în pacea lui Isus, în pacea învierii, în măsura în care vom cunoaşte şi iubi capodopera pe care Duhul Sfânt a uns-o cu darurile sale divine. Numai în Duhul Sfânt Isus a putut spune: Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiţi unii pe alţii. Precum v-am iubit eu, să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. De pe aceasta vă vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii mei, dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii (In 13,34-35); Dacă mă iubiţi, veţi păstra poruncile mele. Iar eu îl voi ruga pe Tatăl şi el vă va da un alt apărător, care să fie cu voi de-a pururi, Spiritul adevărului, pe care lumea nu-l poate primi, deoarece nici nu-l vede, nici nu-l cunoaşte, căci rămâne cu voi şi este în voi (In 14,15-17).