LITURGIE

Solemnitatea Sfintei Fecioare Maria Născătoarea lui Dumnezeu

Şi după opt zile, i-au pus numele Isus

(1 ianuarie)

Îndemnul lui Sedulius adresat Maicii Domnului este: Bucură-te, sfântă Născătoare: tu l-ai născut pe Regele care stăpâneşte cerul şi pământul în veac de veac (Antifonul de la intrare). Parafrazându-l, putem spune fiecărui creştin: Bucură-te, creştinule, fiindcă eşti chemat să împarţi bucuria naşterii Regelui regilor împreună cu sfânta Născătoare de Dumnezeu şi să domneşti cu el în veac de veac! Aceasta pentru că, aşa cum a spus cineva: Omul nu este cu adevărat om decât în Dumnezeu. Însăşi fiinţa sa este uniune cu Izvorul vieţii. Toate vin de la Dumnezeu. A-l simţi pe Dumnezeu vine tot de la Dumnezeu, căci Dumnezeu este mai apropiat omului decât îşi este el însuşi. Omul este un animal chemat să devină Dumnezeu (Oliver Clement, Puterea credinţei, Ed. Pandora, pag. 74).

După ce acum opt zile în urmă am avut bucuria de a-l sărbători pe Dumnezeu făcut om, azi suntem chemaţi la bucuria de a-l sărbători pe omul îndumnezeit. O spune atât de frumos N. Berdeaev: Taina cea mai mare a omenirii este naşterea lui Dumnezeu ca om şi taina cea mai mare a divinităţii este naşterea omului în Dumnezeu. Prin Cristos, Dumnezeu devine Chip şi omul, la rândul său, îşi descoperă propriul chip (id., pag. 75)

În octava Crăciunului avem bucuria de a sărbători pe Fecioara Maria ca mamă a lui Dumnezeu; pe Fiul lui Dumnezeu care se înscrie în spiritualitatea poporului său prin circumciziune şi impunerea numelui de Isus; sărbătorim ziua mondială a păcii şi anul nou civil.

Dintre toate acestea, lecturile biblice pun accentul pe fiul Mariei, pe numele Domnului şi pe numele lui Isus, mai mult decât pe titlul sărbătorii din calendar de: Solemnitatea Sfintei Fecioare Maria Născătoarea lui Dumnezeu.

Aceasta se datorează faptului că bucuria sărbătorii de azi s-a născut din bucuria sărbătorii de acum opt zile în urmă, fiindcă numai din taina cea mai mare a divinităţii se naşte omul în Dumnezeu.

Această atenţie acordată cu precădere Fiului nu reduce însă cu nimic rolul Mariei ca mamă a lui Dumnezeu, ci din contra, îl pune în evidenţă: ea este mamă în adevăratul sens al cuvântului, fiindcă a fost într-o totală legătură cu Cristos, de aceea, cu cât o cinstim mai mult, cu atât mai mult îl onorăm pe Fiul ei, conştienţi fiind că oricât am cinsti-o de mult, niciodată nu o vom cinsti aşa cum a cinstit-o Fiul prin aceea că, Dumnezeu fiind, a găsit modalitatea de a onora sânul ei printr-o prezenţă unică, inefabilă, ipostatică, în stare să cuprindă toată desăvârşirea şi binecuvântarea lui Dumnezeu, adică mântuirea prin Isus. În clipa în care Isus s-a născut din Fecioara Maria, în acea clipă Maria se naşte în Dumnezeu ca mamă a lui Isus şi a noastră.

Această ofertă mântuitoare ne vine prin Maria şi ea o împarte poporului lui Dumnezeu ca odinioară păstorilor. Preacurata Fecioară care a dat viaţă pământească Fiului lui Dumnezeu, continuă să împartă oamenilor viaţa divină. Din acest motiv este considerată mama fiecărui om care se naşte pentru viaţa lui Dumnezeu, este mama tuturor. În acest sens Magisteriul Bisericii defineşte că: Maria pururea Fecioară, este proclamată în mod solemn ca preasfântă mamă a lui Dumnezeu de Conciliul din Efes, deoarece Cristos a fost recunoscut în sens adevărat şi propriu ca Fiu al lui Dumnezeu şi Fiu al Omului (UR 15).

Faptul că azi se sărbătoreşte în toată lumea Ziua păcii, se datorează tot preacuratei în calitatea ei de mamă a lui Dumnezeu şi a oamenilor, fiindcă sărbătorim acea pace pe care Maria, una dintre noi, a găsit-o înaintea tuturor prin adeziunea totală faţă de iubirea lui Dumnezeu, adică a găsit acea pace pe care Isus a venit să o aducă tuturor oamenilor care cred în iubire.

Pacea, în sens biblic, este darul mesianic prin excelenţă, este mântuirea adusă de Isus, este reconcilierea şi împăcarea noastră cu Dumnezeu. Pacea mai este şi o valoare umană care trebuie să se realizeze pe plan social şi politic, dar care îşi înfige rădăcinile tot în misterul lui Cristos. Or, pacea lui Cristos, aşa cum a descris-o papa Ioan al XXIII-lea, se bazează pe patru piloni, pe cei patru stâlpi ai casei păcii: pe adevăr, pe dreptate, pe iubire şi pe libertate (cf. MAC pag. 111-112). Unde lipseşte un pilon, acolo casa păcii se prăbuşeşte.

Prima lectură de azi (Num 6,22-27) este o lecţie de binecuvântare. A-l binecuvânta pe cineva însemna a-l mulţumi. La popoarele din Vechiul Testament regele avea misiunea sacerdotală, divină, de a-i face mulţumiţi pe supuşii în numele lui Dumnezeu. Regele David şi Solomon, fiul său, binecuvântau poporul prin formule deosebite (cf. 2Sam 6,18; 1Rg 8,14. 55) şi în primul rând era pusă binecuvântarea cu pace, ea fiind garanţia vieţii şi având menirea să condenseze veşnicia în timp: Dumnezeu însuşi devenind pacea acelora care îl iubesc păstrându-i poruncile (cf. CBL 220-221).

În lectura a II-a (Gal 4,4-7), sfântul Paul ne arată că Dumnezeu în iubirea sa a depăşit aşteptările omului în ceea ce priveşte binecuvântarea: nu s-a mulţumit să ne binecuvânteze prin regi, prin oameni, ci la timpul hotărât ne-a binecuvântat prin însuşi Fiul său născut din femeie. El s-a înscris în realitatea istorică a poporului ales şi s-a supus Legii, ca să ne scoată de sub Lege şi să ne facă fii. Isus s-a scufundat total în carnea omenească, în slăbiciunea umană, ca să o poată salva.

Evanghelia zilei (Lc 2,16-21) ne arată cum s-a înscris Isus în slăbiciunea cărnii prin circumciziune, prin acel rit dureros de înscriere în rândul celor care făceau parte din poporul supus Legii. La împlinirea acestui rit se punea un nume care semnifica misiunea pentru care copilul era predestinat s-o împlinească în rândul fraţilor săi.

În Noul Testament acest rit a fost înlăturat deoarece fiind cu un specific de clan, de trib, destinat numai unui număr determinat de înrudire, se opunea misiunii universale a Bisericii (cf. MAC pag. 114).

Punând numele de Isus, indicat de înger la Buna-vestire (cf. Lc 1,31), se arată misiunea care i-a fost încredinţată Fiului de către Tatăl ceresc pentru a o împlini pe pământ: mântuirea lumii. Isus înseamnă: Dumnezeu mântuieşte (cf. Mt 1,21).

În ce constă mântuirea?

Mântuirea este:

- posibilitatea omului de a ieşi din starea de animalitate şi de a se naşte în Dumnezeu;

- posibilitatea de a-l cunoaşte pe Dumnezeu, de a dialoga cu el, de a deveni părtaş al naturii divine;

- posibilitatea de a-l iubi pe Dumnezeu prin iubirea desăvârşită a Fiului său;

- posibilitatea de a accepta iubirea divină ca pe forma supremă a existenţei proprii şi a tot ceea ce există în cer şi pe pământ;

- posibilitatea de a învăţa de la Isus blândeţea şi smerenia (cf. Mt 11,29). Blândeţea stă la temelia păcii, a bunelor relaţii interumane; smerenia stă la temelia bunelor relaţii cu Dumnezeu. Fără învăţarea acestei lecţii, fără trăirea ei nu există pace cu oamenii şi nici nu se poate adresa cineva lui Dumnezeu cu numele de Abba-Tată.

Cine reuşeşte să înveţe această lecţie va face ca David: aruncă armele şi se avântă în lupta vieţii împotriva lui Goliat, adică împotriva morţii, împotriva şarpelui viclean, fără a avea altă armă decât numele lui Isus. Ba chiar mai mult: Numele lui Isus devine o cheie care deschide universul, ofrandă tainică, un sigiliu divin pe tot ce există. Invocarea Numelui lui Isus este o metodă de transfigurare a Universului (id., pag. 85).

Punând sigiliul divin pe începutul anului nou, acesta devine anul mântuirii, anul naşterii omului în Dumnezeu prin Născătoarea lui Dumnezeu.

Ruga noastră - Dumnezeule, care prin fecioria roditoare a Mariei ai dăruit neamului omenesc bunurile mântuirii veşnice, dă-ne, te rugăm, să simţim şi noi mijlocirea aceleia prin care l-am primit pe Dătătorul vieţii, pe Isus Cristos, Fiul tău - să fie dovada vie a credinţei, speranţei şi iubirii autentice. Amin.