LITURGIE

Inima Preasfântă a lui Isus

II

Veţi afla odihna sufletelor voastre

(Darurile)

Prin Isus Cristos am primit tot darul desăvârşit: Euharistia, pe Duhul Sfânt şi pe preacurata Fecioară Maria, pentru a fi desăvârşiţi precum este Tatăl ceresc.

Cine ar putea descrie cu exactitate, autentic, bătăile Inimii Preasfinte a Mântuitorului? Ele sunt dovezi sigure ale iubirii sale infinite în acele momente în care el oferea oamenilor darurile cele mai preţioase.

Chiar înainte de a lua ultima cină cu ucenicii, numai la gândul instituirii sacramentului preasfântului trup şi sânge, Inima lui Isus a pronunţat cu emoţie aceste cuvinte: Cu dor am dorit să mănânc acest Paşte cu voi, înainte de a pătimi (Lc 22,15). Emoţia sa avea să-şi atingă culmea când, luând pâinea, mulţumi, o frânse şi le-o dădu lor, zicând: Acesta este trupul meu, care se jertfeşte pentru voi; faceţi aceasta în amintirea mea! Tot astfel a făcut cu paharul, după ce au cinat, zicând: Acest pahar este noua alianţă prin sângele meu, care se varsă pentru voi (Lc 22,19-20).

Se poate afirma pe bună dreptate că dumnezeiasca taină a Euharistiei, atât ca sacrament cât şi ca jertfă, în care Isus singur este preot şi victimă oferit prin intermediul miniştrilor săi de la răsăritul soarelui şi până la apus (Mal 1,11), ca şi preoţia însăşi, sunt daruri alese ale Inimii Preasfinte.

Şi Maria, scumpa mamă a lui Dumnezeu şi a noastră preaiubitoare ocrotitoare, este un dar foarte preţios al Inimii Preasfinte a lui Isus. Era drept, de fapt ca aceea care a fost rânduită ca Născătoare a Mântuitorului nostru după trup, să fie proclamată de Isus însuşi ca mamă spirituală, sufletească, a întregii omeniri. Pe bună dreptate scrie sfântul Augustin despre ea că: Fără nici o îndoială, Maria este mama membrelor Mântuitorului, care suntem noi, fiindcă a cooperat cu iubirea sa, ca toţi credincioşii să aibă viaţă în sânul Bisericii, fiindcă sunt membrele aceluiaşi cap.

Dacă la Cana, Maria a anticipat ceasul manifestării lui Isus obţinând schimbarea apei în vin, putem spune că pe Calvar, Isus a anticipat ceasul Mariei, în care ea a devenit mama noastră, schimbându-i lacrimile în fii şi zicându-i, înainte de a învia din morţi şi de a se înălţa la Tatăl: Femeie, iată fiul tău. Apoi a spus ucenicului: Iată mama ta! Şi din momentul acela ucenicul a luat-o la sine (In 19,27).

După ce Mântuitorul nostru s-a înălţat la cer şi s-a aşezat de-a dreapta Tatălui îmbrăcat în splendoarea umanităţii sale glorificată, nu a încetat a iubi Biserica, mireasa sa, ci continuă a o iubi tot mai mult cu acea iubire înflăcărată care îi consuma inima pe acest pământ, iar acum în viaţa veşnică infinit mai mult prin Duhul Sfânt.

Inima lui Isus glorificată prin înviere şi pregătită de Duhul Sfânt pentru viaţa veşnică, pentru iubirea infinită, devine capabilă să facă omenirii un Dar infinit, pe Duhul Sfânt, primul semn al dărniciei sale cereşti.

De fapt, după zece zile, Duhul mângâietor dăruit de Tatăl şi trimis de Fiul, coboară asupra apostolilor adunaţi în Cenacol, după promisiunea făcută de Isus la Cina cea de Taină: Eu mă voi ruga Tatălui şi el vă va da un alt mângâietor, ca să rămână în veci cu voi (In 14,16).

Acest Duh mângâietor, fiind iubirea reciprocă dintre cele două persoane divine - Tatăl şi Fiul - este trimis de amândouă, care, coborând sub chipul limbilor de foc, investeşte sufletele ucenicilor cu bogăţia iubirii divine şi cu multe carisme cereşti, după care au tânjit mult înainte, mai ales după darul intimităţii cu Tatăl prin rugăciune, fiindcă îl vedeau pe Isus fericit în extazul contemplaţiei.

Apostolii l-au văzut deseori pe Isus rugându-se. Cred că Isus, care este începătorul şi desăvârşitorul credinţei (Evr 12,2), se ruga în extaz, deoarece credinţa desăvârşită este iubirea care realizează intimitatea perfectă. Impresionaţi de rugăciunea lui Isus, ucenicii, dornici de acea fericire extatică şi de intimitatea cu Tatăl, i-au spus Mântuitorului: Doamne, învaţă-ne să ne rugăm! Şi el i-a învăţat "Tatăl nostru" (cf. Lc 11,1-4). Cred că ucenicii au spus de mai multe ori această rugăciune; dar fiindcă n-au reuşit extazul şi intimitatea cu Tatăl, au lăsat-o. Isus a insistat de mai multe ori asupra necesităţii rugăciunii, mai ales în grădina Măslinilor (cf. Lc 22, 39-46). După înălţarea lui Isus, după ce nu l-au mai văzut în extazul rugăciunii, ei simt trebuinţa unui model de înălţare spre Isus, care fusese răpit de un nor (cf. Fap 1,9) şi acest model este mama lui Isus, pe care ei o au în mijlocul lor în Cenacol şi astfel toţi stăruiau într-un cuget în rugăciune (id. v. 14), chiar dacă nu realizau extazul (id. 1,13-4). Numai după coborârea Duhului Sfânt ucenicii realizează intimitatea cu Tatăl în rugăciune şi insistă ca asupra tuturor celor botezaţi să li se impună mâinile, ca să-l primească pe Duhul Sfânt, deoarece numai el realizează rugăciunea perfectă din om, fiindcă Duhul Sfânt vine în ajutorul slăbiciunii noastre, deoarece noi nu ştim ce să cerem în rugăciune cum se cuvine, pe când Duhul însuşi mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite şi el mijloceşte pentru sfinţi conform cu voinţa lui Dumnezeu (Rom 8,26-27).

Dar această revărsare de iubire cerească izvorăşte, indubitabil, din Inima Mântuitorului, în care sunt depozitate toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei (Col 2,3), fiindcă Isus s-a rugat la Cina cea de Taină, nu numai pentru ucenicii săi, ci şi pentru cei care prin cuvântul lor vor crede în mine, ca toţi să fie una, ca unde sunt eu, să fie cu mine şi cei pe care mi i-ai dat (In 17, 20.24).

Dacă apostolul Paul se străduia să-l cunoască pe Cristos şi puterea învierii lui, să se facă părtaş de suferinţele lui, să-i devină asemănător întru moarte, cu speranţa că va ajunge la învierea din morţi (cf. Fil 3,10-11), această putere a învierii nu este alta decât rugăciunea, deoarece Isus Cristos, în timpul vieţii sale pământeşti, a înălţat rugi şi rugăminţi, cu strigăte puternice şi cu lacrimi, către Acela care îl putea scăpa de la moarte, iar datorită evlaviei sale a fost ascultat (Evr 4,7), fiindcă în el s-a rugat Duhul Sfânt, pentru aceasta spune Paul că: Dacă Spiritul aceluia care l-a înviat pe Isus din morţi locuieşte în voi, Acela care l-a înviat din morţi pe Cristos Isus va da viaţă şi trupurilor voastre muritoare, prin Duhul său, care locuieşte în voi (Rom 8,11).

Scriitorul Paul Bourget povesteşte că a văzut într-o dimineaţă de iarnă o spălătoreasă, care clătea rufele în apa rece ca gheaţa şi cu mâinile învineţite de frig, în timp ce doi copii, aşezaţi pe mal, plângeau. Femeia strângea din dinţi şi-şi vedea de treabă, pentru a termina enorma grămadă de rufe din coş. Paul Bourget a întrebat-o: Cum poţi rezista acestei vieţi? Nu este uşor, domnule, a răspuns ea, dar în fiecare zi merg la biserică şi mă împărtăşesc, spunându-i bunului Dumnezeu: Doamne, încă 24 de ore! Te rog, dă-mi putere încă 24 de ore! Şi aşa o duc de azi pe mâine de mai bine de 27 de ani!

Acea femeie a aflat în darul lui Isus puterea vieţii şi învierii viitoare.

Dar eu?

Dacă Euharistia este puterea celor slabi, Sfântul Duh este atotputernicia celor tari.

Un coleg preot mai în vârstă mi-a spus câteva cuvinte care mi-au dat mult de gândit. Ele sunt: Dumnezeu Tatăl în zadar ne-ar fi creat, Dumnezeu Fiul în zadar ne-ar fi răscumpărat, dacă Duhul Sfânt nu ne-ar fi fost dat.

Înţelegem măreţia acestui dar? Duhul Sfânt este bogăţia noastră divină, este atotputernicia noastră asupra Celui Atotputernic, fiindcă îi putem spune Tată. Isus ni l-a dăruit pe Duhul Sfânt ca să fim bogaţi şi puternici dumnezeieşte şi ne-a dăruit-o pe propria mamă şi mireasă a Duhului Sfânt ca să nu fim bogaţi orfani.

(După Pius al XII-lea)