LITURGIE

Întâmpinarea Domnului

II

Din îndemnul Duhului a venit la templu

(2 februarie)

Profetul Malahia, vorbind despre venirea lui Mesia, se întreba dacă va putea cineva suporta ziua în care el îşi va face apariţia, fiindcă el este ca focul (3,1-4). Îi va curăţa pe fiii lui Levi ca pe aur şi argint, adică îşi va forma o preoţie nouă, curată şi sfântă, ca să poată oferi Domnului jertfă după dreptate.

Focul încălzeşte şi topeşte, adică inima preotului nou trebuie să fie încălzită şi chiar topită de focul iubirii divine. Focul luminează, adică preotul nou trebuie să iradieze de lumina dumnezeiască, având în sine toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei. Focul curăţă de rugină, adică preotul lui Dumnezeu trebuie să ia asupra lui păcatele lumii, ca să-i ofere lui Dumnezeu un popor nou.

Chiar dacă la prima apariţie la templu, Isus marele-preot al Noului Legământ nu se arată ca focul Rusaliilor, totuşi focul iubirii l-a determinat să se întâlnească aici cu poporul său în casa Tatălui său (cf. In 2,14-15; Mt 21,12), popor reprezentat de bătrânul Simeon şi prorociţa Ana, care într-adevăr vorbesc cu foc despre prunc. Mai târziu Isus însuşi va proclama solemn: Foc am venit să aduc pe pământ (Lc 12,49).

Cel care vine ca focul sau să aducă foc pe pământ, se face om ca să-i îndumnezeiască pe fraţii săi (Tertulian), să-i umple de Duhul Sfânt pe toţi oamenii de pe pământ care suferă încercările, necazurile şi moartea (Lectura a II-a).

Bătrânul Simeon, plin de Duhul Sfânt, de focul divin, s-a îndreptat spre templu pentru a aduce Domnului o jertfă prescrisă de Lege şi se întâlneşte cu Mesia, Lumina spre luminarea neamurilor şi slava poporului lui Israel, prefaţând taina preoţiei din Noul Legământ, pe care avea să o înfiinţeze pruncul din braţele sale pentru mântuirea lumii. Din acest motiv se umple de bucurie la ivirea zorilor acestei mântuiri.

Octogenara Ana, fiica lui Fanuel, la întâlnirea cu lumina neamurilor, vorbeşte tuturor despre Prunc, prefaţând împărăţia lui Dumnezeu, mântuirea din Ierusalimul pământesc, dar mai ales pe cea din Noul Ierusalim (cf. Gal 4,26; Evr 12,22; Ap 3,12; 21,2) în care toţi îşi vor afla fericirea prin Isus, fiindcă el este soarele care răsare din înălţimi (cf. Lc 1,78), aşa cum ni se va descoperi pe muntele Tabor (cf. Mt 17,2), împărtăşindu-ne din lumina sa, ca văzând neamurile faptele cele bune ale credincioşilor săi, să-l preamărească pe Tatăl care l-a trimis în lume (cf. Mt 5,16).

Este mult mai bine, spunea Padre Pio, să aprinzi o candelă cât de mică, decât să blestemi întunericul.

Pentru aceasta a venit Isus în lume: să aprindă o candelă de lumină în sufletul nostru, alimentată de credinţă, speranţă şi iubire.

În secolul al X-lea s-a organizat în Franţa o solemnă şi impunătoare binecuvântare a lumânărilor în ziua de 2 februarie din următoarele motive: 1) pentru a reaminti credincioşilor de lumina primită la botez, ca efect al prezentării lui Isus la templu; 2) pentru a reînnoi făgăduinţele bune făcute de fiecare dată la scaunul de spovadă în lumina harului sfinţitor; pentru a ne reaminti de jertfa lui Isus lumina lumii (In 8,12), lumina pascală, care luminează, încălzeşte, aprinde alte lumini şi se consumă, se jertfeşte, ca noi să ne aprindem, să încălzim, să ne consumăm pentru a ajunge la lumina Învierii, deoarece: aşa cum a trebuit să pătimească Cristos pentru a intra în slava sa (cf. Lc 24,46), tot aceeaşi cale ne este trasată şi nouă, ca să luminăm prin jertfă, aşa cum însăşi mama pruncului Isus luminează prin sabia care i-a străpuns inima, nu din clipa în care i-a prevestit-o bătrânul Simeon, nici din clipa în care l-a văzut pe Fiul ei străpuns pe cruce, ci chiar din clipa în care ea însăşi, de bunăvoie, conştientă şi disponibilă s-a declarat ca roabă a Domnului (cf. Lc 1,38).

Sărbătoarea de azi este în primul rând o chemare a mamelor la spiritul de jertfă.

Isus a spus: Cine mă primeşte pe mine, îl primeşte pe cel care m-a trimis pe mine, pe Tatăl (Mt 10,40; Lc 9,48).

Oare războiul cel mai crâncen al zilelor noastre nu este cel dus de mame împotriva pruncilor? Avortul se numeşte moarte albă şi lasă în urmă o femeie neagră, un soi de diavol care dintru început a fost ucigător de oameni.

Iată un epitaf de pe zidurile catedralei din Lubecca! El se potriveşte acelor femei care refuză jertfa de a aduce pruncul în braţe la sfântul Botez. Citez: Voi mă numiţi "învăţător", dar nu mă ascultaţi! mă numiţi "lumină", dar nu mă vedeţi! mă numiţi "viaţa", dar nu mă doriţi! mă numiţi "cel drept", dar nu vă temeţi de mine! Dacă vă voi condamna, să nu daţi vina pe mine!

Multe sau puţine, Domnul ştie, dar se vor convinge în a mâniei zi amară, când se va preface lumea-n pară că: Acesta este pus spre ridicarea, dar şi spre căderea multora din Israel.

Un mare mistic al secolului al XIV-lea, fericitul Enric Susone, era dus deseori de mama sa la plimbare pe undele lacului Uberlingen. Într-o zi, când barca aluneca pe undele însorite ale lacului, copilului i s-a părut că vede mii de pietre preţioase în jurul său şi a exclamat: Priveşte, mamă, suntem înconjuraţi numai de nestemate! Da, a răspuns mama, dar dacă vei întinde mânuţa ca să le prinzi, vei vedea că ai prins doar puţină apă rece şi murdară. Priveşte, în schimb, soarele! Numai razele lui au această strălucire. Numai soarele veşnic, Isus, nu te va înşela niciodată! Copilul a înţeles lecţia şi a avut grijă ca toată viaţa Isus să fie soarele sufletului său.

Bătrânul Simeon ni-l oferă pe Isus; vrea să-l luăm în braţele sufletului nostru şi să nu-l mai lăsăm niciodată să dispară de aici, din inimă, fiindcă numai din plinătatea inimii noastre vom vorbi despre pruncul dumnezeiesc asemenea prorociţei Ana, ba chiar mai bine. Amin.