LITURGIE

25 ianuarie: Sărbătoarea convertirii lui Saul din Tars

Nu sărbătorim convertirea lui Saul în Paul pe drumul Damascului pentru că este o minune a harului, ci pentru că este totală şi definitivă, obţinută prin jertfa şi rugăciunile diaconului Ştefan, după părerea multor autori, şi constituie un exemplu de luptă pentru menţinerea unităţii Bisericii lui Isus. Am amintit ceva de pedagogia sa din Scrisoarea I către Corinteni în predica din 23 ianuarie. Ea nu se termină aici.

"Captivitatea" pe care Paul a trebuit să o îndure pentru credinţă şi l-a rupt de alte probleme zilnice, precum şi "speculaţiile cosmice" pe care a trebuit să le combată din comunitatea creştină din Colose, au contribuit mult la lărgirea orizontului său asupra Bisericii. Ekklesia nu mai apare ca o comunitate cu caracter local, dar este, în toată plenitudinea şi universalitatea sa: trupul lui Cristos, punctul de reconciliere dintre iudei şi celelalte popoare prin formarea unui singur om desăvârşit (cf. Col 1,18-24; Ef 1,23). Biserica, rămânând unită cu capul ei care este Cristos (Ef 1,22; Col 1,18) se face părtaşă de puterile lui divine, îngereşti (cf. Col 2,10), având acces la izvorul vieţii care este esenţial pentru coeziune şi creştere (id. 2,19; Ef 4,15 ş.u.), căpătând prin el biruinţă asupra morţii (cf. Col 4,15).

Isus, capul Bisericii, este mântuitorul ei şi o iubeşte precum mirele pe mireasă (cf. 2Cor 11,2), jertfindu-se pentru dânsa ca să o facă părtaşă de sfinţenia lui prin Botez, ca apoi să o poată prezenta Tatălui plină de strălucire şi măreţie.

Dacă suntem ai lui Isus cu adevărat, atunci trebuie să avem faţă de Biserică aceleaşi sentimente ca ale sale: să o iubim, să ne jertfim, să o sfinţim prin propria viaţă şi să o prezentăm Tatălui plină de strălucire. Nu polemica cu alţi creştini contribuie la descoperirea adevăratei Biserici a lui Cristos! În căutarea unităţii creştine lucrurile nu merg ca în negocierile diplomatice. Acestea, dacă nu ajung la un consens, nu fac nimic. În domeniul spiritual, în schimb, fiecare efort sincer posedă spiritul de jertfă, semnul iubirii, care are în sine efectul său, constituie deja un fel de unire, un pas important spre ideal, un câştig real.

După ce Saul a fost un aprig persecutor al Bisericii lui Isus, azi ne este îndrumător spre apărarea unităţii Bisericii, spre biruinţa ei peste veacuri, prin legătura desăvârşirii, prin caritate, spunându-ne: Dragostea este îndelung răbdătoare; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se mândreşte; dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul; nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr; toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă (1Cor 13,4-7).

Să facem un program de viaţă din această învăţătură şi vom deveni lumină din lumina de pe drumul Damascului, putând spune cu Paul: Trăiesc eu, dar nu eu trăiesc, Cristos trăieşte în mine! (Gal 2,20).

Trăind viaţa lui Cristos, Paul devine trâmbiţa speranţelor supreme. Până la sfârşitul secolelor, noapte şi zi dacă este necesar, bunul soldat al lui Cristos va cutreiera printre corturile taberei militare, va suna alarma şi atacul; va întări în inimi vioiciunea celor bravi, îi va regrupa pe cei răniţi şi pe cei laşi; îi va reînsufleţi pe toţi cei care încă nu sunt morţi, pentru lupta în care înfrângerea este imposibilă. Dar, printr-o minune inefabilă, această trâmbiţă de război va avea modulaţii umile, de o blândeţe îngerească. Ea va cânta domnia iubirii şi a păcii fără sfârşit (Emil Baumann, Viaţa şi lucrările câtorva mari sfinţi în viziunea unor comentatori celebri, Ed. Crater, Bucureşti 1994, pag. 27).