LITURGIE

22 ianuarie: Biserica s-a născut din fericire

Fericirea este ţinta oricărei fiinţe umane. Fericirea, din care s-a născut Biserica, trebuie să polarizeze viaţa tuturor oamenilor. Ar trebui, dar din păcate, spune sfântul Thomas Morus: Oamenii cred că dacă li se întâmplă ceva rău, trebuie să scrie pe marmură, dacă li se întâmplă ceva bine, în praf. Răul se ţine minte, binele se uită. Din contra, zice Galileo Galilei: Binefacerile trebuie scrise în bronz şi nedreptăţile în aer.

Dacă bisericile creştine şi-ar scrie pe marmură sau în bronz marile binefaceri comune, care stau la baza credinţei fericite şi le-ar fixa la aceeaşi dată calendaristică, ar avea motive să se bucure împreună şi, dacă ar scrie cele rele în praf, în aer sau pe apă, ar fi uitate cu multă uşurinţă.

Toate bisericile creştine au aceste două mari sărbători: Paşte şi Rusalii. Dacă în calendarele bisericeşti acestea ar fi la aceeaşi dată, ne-ar uni bucuria comună ca la Crăciun, în cea mai mare parte, deşi nu toţi avem bucuria Naşterii Domnului la aceeaşi dată, dar totuşi majoritatea îşi spune cuvântul: Sărbători fericite!

Octava mondială de rugăciune are menirea să ne reamintească de Paşte, de trecerea de la moarte la viaţă, pe care trebuie să-l perpetuăm pe pământ până la venirea Domnului: Moartea ta, Doamne, o vestim şi învierea ta o mărturisim, până când vei veni (LR).

Biserica se naşte dintr-un Paşte, cel al lui Isus Cristos, când trece din această? lume la Tatăl, aşa cum ne-o relatează apostolul Ioan: Isus ştia că i-a venit ceasul să treacă din această lume la Tatăl, şi cum îi iubea pe ai săi care erau în această lume, i-a iubit până la capăt (In 13,1-2), adică li s-a dat lor ca model de slujire şi smerenie, apoi în Euharistie. Mai mult nu putea face? Ca Fiu al Omului, nu, dar ca Fiu al lui Dumnezeu, da. Cu Cristos înviat, eliberat din ghearele morţii şi devenit spirit dătător de viaţă (1Cor 15,45), el dă naştere unei lumi noi, după mărturia autorizată a sfântului Paul: El este pacea noastră, unificatorul amândurora, care prin corpul său a dărâmat zidul despărţitor al urii... pentru ca, făcând pace, în sine însuşi să-i întemeieze pe amândoi într-un singur om nou şi pe amândoi să-i împace cu Dumnezeu într-un singur corp, prin crucea sa, prin care a nimicit ura (Ef 12,14-16).

Sfinţii Părinţi au considerat deseori că Biserica, noua Evă, s-a născut din somnul morţii lui Isus de pe cruce, când suliţa soldatului roman i-a străpuns coasta şi inima, după cum Eva a apărut din coasta lui Adam. Spune sfântul Augustin: Adoarme Adam, apare Eva; moare Cristos, se naşte Biserica, fiindcă sângele şi apa ieşite din coasta lui Isus sunt simbolul Duhului Sfânt care însufleţeşte Botezul şi Euharistia care dau viaţă Bisericii, nu însă înainte ca acelaşi Duh Sfânt să-l facă viu pe Cristos pe cruce în momentul în care îşi încredinţează sufletul în mâinile Tatălui ceresc (cf. Lc 23,46). Încredinţarea sufletului a realizat acel Paşte, adică acea trecere la Tatăl, care a avut menirea să fie ca un grăunte de muştar pentru împărăţia lui Dumnezeu, fiindcă numai soldatul roman care i-a deschis coasta, fiind primul stropit cu sânge şi apă, mărturiseşte: Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu era acesta (Mt 27,54).

În perioada "Blitzkrig"-ului, când spaima era atât de mare în rândul locuitorilor londonezi din cauza incursiunilor avioanelor şi rachetelor germane asupra oraşului, se lipeau afişe pe ziduri cu următorul conţinut: Dacă simţi că ţi se înmoaie genunchii, îngenunchează! adică: Roagă-te!

În această perioadă a istoriei, când nori grei şi întunecoşi apar la orizontul omenirii, când primejdia morţii poate surveni pe neaşteptate din cauza arsenalului atomic, se impune ca bisericile creştine să ofere omenirii speranţa vieţii prin unirea lor în rugăciune, prin unirea lor în bucuria învierii.