LITURGIE

19 ianuarie: Unirea, misterul lui Dumnezeu, misterul vieţii unice.

Unirea se va realiza. Avem motive întemeiate să credem şi să sperăm în ea: viaţa are un singur izvor: Sfântul Duh.

Dumnezeu însuşi a pregătit timp îndelungat reunirea fiilor săi învrăjbiţi şi divizaţi de păcat. Isus avea să moară pentru naţiune, şi nu numai pentru naţiune, ci şi pentru a readuna pe copiii împrăştiaţi ai lui Dumnezeu (In 11, 51-52). Moartea lui Isus ne adună la izvorul vieţii care este Duhul Sfânt.

Dumnezeu l-a creat pe om şi l-a destinat să fie o fiinţă sociabilă (cf. Gen 1,27; 2,18), de a se înmulţi (id. 1,8) şi de a apăra viaţa trăind în familiaritate cu Dumnezeu (id. 3,8).

Păcatul a zădărnicit planul divin şi Adam, în loc să rămână capul unui popor unit, menit să trăiască fericit în comuniune cu Dumnezeu, devine tatăl unei lumi scindată de invidie şi ură (id. 4,8; 6,11), împrăştiate din cauza mândriei (id. 11,8 ş.u.), fiindcă el însuşi a fugit din faţa Creatorului şi a căutat să se ascundă de frică (id. 3,8; 4,14) şi copiii săi se omoară între ei. De ce l-a omorât Cain pe fratele său Abel? Fiindcă Adam, tatăl lor, păcătuind, a pierdut sensul vieţii.

Era necesar ca Noul Adam, aducând omenirii sensul vieţii prin învierea sa din morţi, să-i aducă şi sensul unirii, instaurând o nouă creaţie (cf. 2Cor 5,17 ş.u.; Gal 6,15) în care să fie restabilită viaţa de prietenie cu Dumnezeu (cf. Rom 5,12), fiindcă, altfel, Şarpele viclean s-ar dovedi mai puternic decât Dumnezeu. Înţelegerea unităţii este strâns legată de principiul vieţii. Unirea trebuie s-o realizăm aici: rugăciunea tuturor bisericilor creştine trebuie să răsune la unison pentru ca întreaga lume să înţeleagă sensul vieţii şi prin aceasta că Dumnezeu este Tatăl tuturor.

Biblia, încadrând istoria lui Abraham şi a urmaşilor săi în istoria universală a lumii în care păcatul îşi etala urmările sale nefaste, arată în acelaşi timp că Biserica, adevăratul popor al lui Abraham (cf. Rom 4,11 ş.u.), trebuie să se încadreze în lume ca o ripostă adusă păcatului. Riposta va atinge, prin urmare, şi sciziunile şi moartea care au derivat din el. Deja tradiţiile despre potop furnizau lui Israel exemplul unui om drept, Noe, pus de Dumnezeu în fruntea unei noi creaţii. Această mântuire universală intervenită prin apă pentru toţi urmaşii lui Noe era o imagine a aceleia care avea s-o aducă Cristos prin botez, dar fiind mult mai bogată (cf. 1Pt 3,20).

Rugăciunea trebuie să unească toate bisericile creştine ca să-şi cunoască fiecare om valoarea botezului primit. Dacă avem un singur Tată care dă sens vieţii naturale, cu atât mai mult avem un singur Dumnezeu-Tată care dă sens vieţii supranaturale. Botezul trebuie să ne unească în iubirea care ne-a iertat, în harul înfierii prin care îi putem spune lui Dumnezeu Tată (cf. Rom 8,15; Gal 4,6), ca apoi, la rândul nostru, să facem ceea ce Tatăl a făcut cu noi: să iertăm, să dăruim şi să ne rugăm ca Tatăl ceresc să ne ierte precum şi noi iertăm. Botezul are menirea să ne adune într-o adevărată Biserică numită adunarea celor sfinţi.

Cum am putea pretinde altora să adere la Biserica noastră, dacă noi înşine nu ştim şi nu trăim ceea ce ne uneşte: Botezul!

Un preot zelos a fost numit paroh într-o localitate în care viaţa spirituală era la pământ. După ce luni de zile s-a străduit să trezească pe credincioşii-necredincioşi în majoritate ai parohiei sale şi a trebuit să constate cu tristeţe că totul a fost în zadar, a făcut un anunţ prin toate mediile de informaţie posibile că într-o anumită duminică, după-amiază, vor avea loc funeraliile de înmormântare ale parohiei: sfânta Liturghie, prohodul şi înhumarea. Într-adevăr, în faţa unui număr considerabil de credincioşi atraşi de curiozitate, parohul şi-a început sfânta Liturghie cu un mare catafalc închis în mijlocul bisericii, a făcut necrologul parohiei de la naştere şi până în clipa de faţă, iar când a început celebrarea solemnă a prohodului, a cerut sacristanului să descopere catafalcul, pentru ca toţi să poată veni şi să vadă mortul. Curioşii au venit unul după altul ca să vadă cum arată o parohie moartă în sicriu, gata de a porni pe ultimul drum. Şi ce au văzut? În sicriu era o oglindă mare în care fiecare s-a văzut pe sine, fiecare şi-a adus aminte că într-o zi va fi aici ca o realitate, ca un cadavru. Dar sufletul?

Dar noi? Să ne trăim Botezul: lepădarea de Satana şi de toate faptele lui şi vom fi vii pentru Dumnezeu Tatăl nostru.