LITURGIE 

Predici la solemnități, sărbători și comemorări
pr. Anton Dancă

achizitionare: 07.09.2005; sursa: Editura Presa Bună

Adormirea Maicii Domnului

III

A fost ridicată cu trupul și sufletul la slava cerească

(15 august)

În ziua de 1 noiembrie, sărbătoarea Tuturor Sfinților din anul 1950, papa Pius al XII-lea definește în mod solemn ca adevăr de credință că: Fecioara Neprihănită, terminându-și șederea pe acest pământ, a fost ridicată cu trupul și sufletul la slava cerească.

Această definiție dogmatică are menirea să ne trezească credința, speranța și dragostea față de Dumnezeu care a dus-o la desăvârșirea și fericirea deplină pe mama Fiului său și a noastră.

Vom crede cu mai multă tărie, vom spera cu mai multă convingere și vom iubi pe Dumnezeu, pe Fecioara mamă, pe noi înșine și pe fiecare om, cu mai multă înflăcărare, în măsura în care vom înțelege mai exact adevărul de credință al Ridicării la cer a Maicii Domnului și astfel vom înțelege mai bine chiar destinul nostru final.

Destinul final al Fecioarei Maria, adică moartea, învierea și ridicarea în slava cerească, începe să se contureze în lucrările conciliilor din Efes (431) și din Calcedon (451) când a fost numită Theotokos - Născătoare de Dumnezeu -, definiție care a pus și problema trupului ei.

În secolul al VI-lea, sărbătoarea Fecioarei Maria, care era doar o memorie, asemănătoare cu memoriile martirilor și ale sfinților, devine sărbătoarea Adormirii Fecioarei Maria. Termenul de adormire, fără să nege realitatea morții ei, ne sugerează ideea unei morți cu caracter deosebit, fără însă a pune problema ridicării mamei preasfinte cu trupul și sufletul la slava cerească.

Începând cu secolul al VIII-lea, în predicile episcopilor și preoților din Bizanț (Constantinopol), referitoare la Adormirea Maicii Domnului, se afirmă și ridicarea ei cu trupul și sufletul la cer.

În definirea acestei dogme, papa Pius al XII-lea amintește trei dintre acești scriitori: pe sfântul Ioan Damaschinul, care spune: Aceea care în naștere și-a păstrat intactă fecioria, trebuia ca și după moarte să-și păstreze trupul incorupt. Aceea care a purtat în sânul ei pe Creatorul însuși, făcut prunc, trebuia să locuiască în lăcașurile divine. Aceea care, dată fiind ca mireasă chiar de Tatăl, nu putea să-și găsească altă locuință decât printre cele cerești. Trebuia să-și contemple propriul Fiu în slavă la dreapta Tatălui, ea care l-a văzut pe cruce, ea care, fiind scutită de dureri când l-a adus la lumină, a fost străpunsă de sabia durerii când l-a văzut murind. Era drept ca mama lui Dumnezeu să ajungă în stăpânirea care aparține Fiului, ea care a fost onorată de toate creaturile ca mamă și slujitoare a lui Dumnezeu; Îl citează pe sfântul German din Constantinopol, care afirmă: Tu, după cum a fost scris, ești toată numai strălucire (cf. Ps. 44,14); și trupul tău feciorelnic este total sfânt, total curat, în totalitate este templul lui Dumnezeu. Din acest motiv nu putea să cunoască putreziciunea mormântului, dar, spre a păstra energiile sale naturale, trebuia să se schimbe în lumină incoruptibilă, să intre într-o existență nouă și glorioasă, să se bucure de deplina libertate și de viața desăvârșită; în sfârșit, papa mai citează un alt scriitor din vechime, care afirmă la rândul său: Cristos, Mântuitorul și Dumnezeul nostru, dătătorul vieții și al nemuririi, a fost de datoria lui de a-i reda viața mamei. A fost de datoria lui de a o învia din morți și de a o primi alături de el, traversând o cale numai de el cunoscută (cf. Munificentissimus Deus).

Afirmații deosebit de sugestive și frumoase, dar, pentru a înțelege dogma în sensul ei antropologic (omenesc) și teologic (divin), trebuie să o privim în lumina învierii lui Cristos.

Învierea lui Cristos pornește absolut din inițiativa lui Dumnezeu care, scoțându-l pe Fiul său din mormânt, a făcut din el pe primul-născut dintre cei morți. Din acest punct de vedere, vom înțelege cu atât mai mult că ridicarea la cer a Fecioarei-mame, nu se datorează vreunui merit personal, ci în virtutea harului divin, ea fiind plină de har.

Este important de știut că învierea, în sensul Sfintei Scripturi, nu trebuie considerată ca reanimarea unui cadavru (așa cum a fost înviat Lazăr, fiul văduvei din Nain sau fiica lui Iair), nici ca pe o simplă nemurire a sufletului despuiat de orice caracter corporal, nici ca o formă de reîncarnare într-o altă existență care ar fi încă supusă limitelor de spațiu și timp. Ea este mai degrabă învierea trupului (cărnii), după cum spune Simbolul apostolilor. Trupul (carnea) desemnează, în Crez, persoana în unitatea și integritatea ei, ceea ce vrea să spună totalitatea sa compusă din spiritul, sufletul și trupul său. Dar cuvântul trup (carne) trebuie înțeles, nu în sensul de compoziție fizică, destinată pieirii, ci în sensul unei dimensiuni care nu încetează de a fi intim legată de identitatea persoanei umane. În realitate, viața nouă pe care creștinul o speră nu se referă numai la sufletul său, ci la persoana sa în totalitate, care a fost marcată în mod necesar de viața sa trupească în această lume, de comportamentul său, de evenimentele istorice trăite, într-un cuvânt: prin tot ceea ce i-a permis acestei persoane să devină ceea ce este. Spune un autor (G. Greshake) că, după cum: Total, în ridurile unei fețe îmbătrânite, se poate citi istoria scrisă a întregii sale vieți, tot așa în fiecare ființă omenească se păstrează fără greș istoria unei lumi care este "eul" însuși (Plus fort que la mort, Ed. Mame 1979, pag. 92). Carnea (trupul) care învie este, deci, tot ceea ce poartă amprenta unei ființe omenești în felul său de a se raporta la sine însăși, la lume, la alții și la Dumnezeu.

Aceasta este forma învierii pe care credința creștină o are despre Isus și care constituie speranța învierii noastre. După cum spune apostolul Paul: Dacă noi credem că Isus a murit și a înviat, tot astfel prin Isus, Dumnezeu îi va aduce cu el pe cei răposați (1Tes 4,14). Or, ridicarea la cer înseamnă că această speranță s-a realizat deja în preacurata Fecioară Maria care a crezut mai mult decât oricare altă făptură omenească, pentru care verișoara sa Elisabeta o numește fericită (Lc 1,45). Dumnezeu a făcut-o să beneficieze de învierea trupului, ridicând-o "cu trupul și cu sufletul în slava cerească", adică Dumnezeu i-a comunicat ceea ce fusese promis prin învierea lui Cristos în care a crezut mai mult decât la Buna-Vestire și a devenit preafericită în cer și garanția fericirii tuturor credincioșilor.

Destinul preacuratei Fecioare Maria nu poate fi în nici un caz mai prejos și nici despărțit de cel pe care tradiția creștină l-a recunoscut întotdeauna martirilor și sfinților, pe care i-a numit alți Cristoși. Autorul Scrisorii către Evrei numește nor de mărturisitori pe toți cei care au precedat pe ceilalți credincioși în mersul lor pe urmele lui Cristos (Evr 12,1), îi numește adunarea primilor născuți ale căror nume sunt scrise în ceruri (Evr 12,23). Dacă numai ridicarea preacuratei cu trupul și sufletul la cer este recunoscută în mod explicit dintr-o mulțime atât de mare de mărturisitori și primi născuți ai cerului, aceasta se datorează numai titlului unic de care Maria dispune: Theotokos, adică: mamă a lui Dumnezeu. Ceea ce nu înseamnă că mântuirea i-ar fi fost rezervată numai ei singure, ci din contra, ne-o propune pentru a ne stimula pe urmele lui Cristos, deoarece, așa cum afirmă sfântul Paul în Scrisoarea către Romani: Întreaga creație așteaptă cu nerăbdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu, fiindcă: Noi înșine, care avem începuturile Duhului, și noi suspinăm înăuntrul nostru, în așteptarea înfierii, a răscumpărării trupului nostru (Rom 8,19 și 23). (Argumentele sunt extrase din Maria în planul lui Dumnezeu și împărtășirea sfinților; cf. La documentation catholique nr. 2187, nr. 253,254,261-265).

Sfântul Ioan apostolul vede pe cer un semn mare și minunat: O femeie îmbrăcată în soare, cu luna sub picioare și purtând pe cap o coroană de douăsprezece stele (Ap 12,1). Este chipul preacuratei ca semn al Bisericii lui Isus.

Ridicarea cu trupul și sufletul la cer ne arată că Dumnezeu a anticipat deja pentru mama Fiului său mântuirea pe care o speră toți creștinii și această ridicare nu poate fi decât în folosul trupului mistic al lui Isus, adică al Bisericii, așa cum o recunoaște un mare teolog, zicând: Trupul fizic, unele din mădularele lui pot fi bolnave sau paralizate și totuși trupul întreg trăiește și activează, iar prin influența vieții din el se pot vindeca iarăși mădularele bolnave. Trupul poate muri doar atunci când se îmbolnăvesc părțile lui principale: capul și inima. Dar capul și inima Bisericii - Cristos și Maica Domnului - se află în lumea divină și nu pot cădea în nici o boală.

Din părți componente, proaste și rele, nu poate rezulta un întreg sfânt și imaculat; și dacă Biserica ar fi numai o adunare de oameni, ea nu ar mai putea fi sfântă și fără de prihană, căci nu există oameni lipsiți de păcat pe pământ. Dar Biserica văzută își primește viața și puterea, nu de la oameni păcătoși, ci de la însuși Cristos în care locuiește trupește toată plinătatea dumnezeirii (Col 2,1) prin mijlocirea preasfintei și preacuratei Fecioare ("plină de har"-Lc.1,28) și a întregii Biserici nevăzute a sfinților (Vladimir Soloviov, Fundamentele spirituale ale vieții, Ed. Deisis, Alba Iulia 1994, pag. 109-110).

Sfântul Francisc de Sales, pătruns de un sănătos spirit al credinței, ne pune această întrebare: Care copil, dacă ar putea, nu ar învia-o pe mama sa și nu ar pune-o în paradis, cât mai curând după moartea ei?

Nu mai prejos se arată sfântul Robert Bellarmin când ne spune: Vă rog, cine ar putea crede că arca sfințeniei (Tatălui), locuința Cuvântului, templul Sfântului Duh s-ar fi prăbușit? Sufletului meu îi repugnă până și gândul că acest trup virginal, care l-a născut pe Dumnezeu, l-a făcut să vadă lumina zilei, l-a hrănit, l-a purtat, s-ar fi prefăcut în cenușă sau ar fi fost dat ca hrană viermilor.

Cum răspunde preacurata lui Dumnezeu pentru toate aceste lucruri mari pe care i le-a făcut? Cu iubire veșnică Sufletul meu îl preamărește pe Domnul (Lc 1,46).

Ca odată să ne ridicăm și noi cu sufletul și trupul la slava cerească, să ne obișnuim acum a ridica deseori ruga noastră spre Creatorul a toate, zicând: Dumnezeule atotputernic și veșnic, care pe Neprihănita Fecioară Maria, Născătoarea Fiului tău, ai ridicat-o cu trupul și sufletul la slava cerească, dă-ne, te rugăm, harul ca, tinzând pururi la cele de sus, să ne învrednicim a fi părtași de mărirea ei (LR). Amin.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire