LITURGIE

Adormirea Maicii Domnului

I

Maria este inseparabilă de Isus

(15 august)

Fecioara Neprihănită, terminându-şi şederea pe acest pământ, a fost ridicată cu trupul şi cu sufletul la slava cerului. Această ridicare este consecinţa prerogativelor cu care i-a plăcut lui Dumnezeu să o înfrumuseţeze pe preasfânta Fecioară Maria. Ea este încoronarea harului supraabundent pe care ea l-a primit de la Dumnezeu. Neprihănită din prima clipă a existenţei sale, adică scutită de pata păcatului strămoşesc, Maria a fost obiectul unei alegeri speciale din partea lui Dumnezeu. Dintre toate femeile, ea a fost aleasă să devină mama Mântuitorului.

Fecioara Maria, care nu a cunoscut stricăciunea păcatului, nu a trebuit să cunoască nici stricăciunea mormântului. Ea a fost scutită de sentinţa dumnezeiască ce îi atinge pe toţi oamenii: În pământ te vei întoarce (Gen 3,19).

Din punct de vedere istoric, este de remarcat faptul că Biserica niciodată nu a căutat rămăşiţele pământeşti ale Preafericitei Fecioare Maria, şi nici nu le-a propus poporului spre cinstire. Motivul îl constituie acest adevăr de credinţă: Maria a fost ridicată la cer cu trupul şi sufletul. Sfântul Robert Bellarmin scrie: Vă rog, cine ar putea crede că arca sfinţeniei, locuinţa Cuvântului, templul Sfântului Duh s-ar fi prăbuşit? Sufletului meu îi repugnă până şi gândul că acest trup virginal, care l-a născut pe Dumnezeu, l-a făcut să vadă lumina zilei, l-a hrănit, l-a purtat, s-ar fi prefăcut în cenuşă sau ar fi fost dat ca hrană viermilor.

În planul lui Dumnezeu, Maria este inseparabilă de Isus.

Maria a fost asociată lui Isus în întrupare şi în răscumpărare, a fost asociată şi victoriei lui asupra păcatului şi a morţii, precum şi măreţului său triumf în ceruri. Prin întrupare, Maria este aceea care l-a primit pe Domnul Isus. Prin ridicarea la cer, Cristos este acela care a primit-o, la rândul său, pe Fecioara Maria. Mântuitorul, care nu a socotit că este nevrednic pentru sine să coboare în Maria, a ridicat-o la el, spre a o introduce în slava sa.

Mântuitorul nostru, Fiul Mariei, cel mai desăvârşit observator al legii dumnezeieşti, nu putea să o cinstească mai bine, împreună cu Tatăl său, pe mama sa preaiubită, decât primind-o în cer cu întreaga ei făptură, trup şi suflet, aşa cum l-a slujit în calitate de roabă a Domnului.

Sfântul Francisc de Sales pune această întrebare: Care copil, dacă ar putea, nu ar învia-o pe mama sa şi nu ar pune-o în paradis, cât mai curând după moartea ei?

Dumnezeu a glorificat-o pe Maria, nu numai pentru că a fost mama Cuvântului întrupat, ci şi pentru faptul că ea a fost smerită şi credincioasă faţă de toate harurile. În urcuşul Mariei, ridicarea cu trupul la cer constituie ultima etapă, trecerea definitivă de la pământ la cer, de la har la slavă şi, aşa cum pe pământ a fost plină de har, aşa se cuvine ca în cer să fie plină de slavă.

Triumful Mariei a fost întrevăzut de ultima carte a Noului Testament.

Sfântul Ioan vede apărând pe cer un semn mare şi minunat: O femeie îmbrăcată în soare, cu luna sub picioarele ei şi purtând pe cap o coroană de douăsprezece stele (Ap 12,1).

Maria este un semn în ridicarea sa cu trupul la cer.

Ea a apărut ca reuşita desăvârşită şi ca dovada încoronării operei mântuirii omului, înfăptuită de Cristos în lume. O creatură este în cer, cu trup şi suflet, realizându-şi pe deplin destinul. Este mărturia restaurării omului, a răscumpărării desăvârşite. Maria domneşte în cer, lângă Fiul său. Acesta este un adevăr al credinţei catolice care întăreşte credinţa noastră în învierea trupului. După învierea şi înălţarea lui Cristos, ridicarea Mariei cu trupul şi sufletul la cer prevesteşte glorificarea noastră, ne dă o certitudine morală despre glorificarea noastră prin Biserică.

În trupul fizic, unele din mădularele lui pot fi bolnave sau paralizate şi totuşi trupul întreg trăieşte şi activează, iar prin influenţa vieţii din el se pot vindeca iarăşi mădularele bolnave. Trupul poate muri doar atunci când se îmbolnăvesc părţile lui principale: capul şi inima. Dar capul şi inima Bisericii - Cristos şi Maica Domnului - se află în lumea divină şi nu pot cădea în nici o boală.

Din părţi componente, proaste şi rele, nu poate rezulta un întreg sfânt şi imaculat; şi dacă Biserica ar fi numai o adunare de oameni, ea nu ar mai putea fi sfântă şi fără de prihană, căci nu există oameni lipsiţi de păcat pe pământ. Dar Biserica văzută îşi primeşte viaţa şi puterea, nu de la oamenii păcătoşi, ci de la însuşi Cristos în care locuieşte trupeşte toată plinătatea dumnezeirii (Col 2,1) prin mijlocirea preasfintei şi preacuratei Fecioare ("plină de har" - Lc 1,28) şi a întregii Biserici nevăzute şi a sfinţilor; de aceea nedesăvârşirile noastre nu pot suprima nicidecum sfinţenia Bisericii (Fundamentele spirituale ale vieţii, Vladimir Soloviov, Ed. Deisis, Alba Iulia, 1994, pag. 109-110).

Dar, după cum spune sfântul Augustin, Dumnezeu ne-a creat pe noi fără concursul nostru, însă nu ne mântuieşte fără străduinţa noastră. Preacurata înălţată cu trupul şi sufletul la cer ne ajută, dar fiecare dintre noi trebuie să-şi întindă mâna spre acest ajutor: trebuie să se roage, trebuie să-şi valorifice darurile divine: credinţa, speranţa şi iubirea.

Întâmplarea s-a petrecut demult, la porţile cetăţii Toulouse din Franţa. Regele René venea să o prezinte supuşilor săi pe frumoasa prinţesă Aude, viitoarea lui soţie. Alaiul ajunsese în piaţa Capitoliului, când deodată, prinţesa scoate un ţipăt de spaimă. Într-un colţ al pieţei se ridica o spânzurătoare şi călăii se pregăteau să-l pună în ştreang pe un om nu prea bătrân. "O", a zis frumoasa Aude, "n-ar putea fi iertat sărmanul om într-o zi de sărbătoare ca aceasta?" "Nu-i cu putinţă, mărită prinţesă", au răspuns magistraţii. "Omul acesta s-a făcut vinovat de o faptă pentru care nu încape iertare". "Dar ce faptă poate fi aceasta? Nu s-ar putea găsi nici un alt mijloc spre a-l scăpa de osândă?" "Prinţesă, legea noastră spune că ar putea fi răscumpărat pentru o mie de ducaţi". "Dar cum ar putea sărmanul om să adune o asemenea sumă!" a strigat prinţesa. Şi a privit rugător spre alaiul care o însoţea. Regele a scos din chimir cinci sute de ducaţi de aur, regina a dat două sute; nobilii s-au scotocit prin buzunare şi s-a totalizat suma de nouă sute nouăzeci şi şapte de ducaţi de aur. "Preacinstiţi judecători, desigur că veţi binevoi să-l puneţi în libertate pentru cei nouă sute nouăzeci şi şapte de ducaţi!" "Din păcate, nu, prinţesă, legea e lege. Mai lipsesc trei ducaţi". "Şi pentru lipsa de trei ducaţi o să-l spânzuraţi?" "Cu toată siguranţa!" "Atunci", s-a gândit prinţesa, scotociţi-i hainele lui! Poate are şi el ceva bani!" L-au scotocit şi în căptuşeala hainei avea ascunşi cei trei ducaţi. A fost salvat, spre mai mare bucurie a prinţesei, care plângea de fericire că în sărbătoarea ei a fost împiedicată o condamnare la moarte (Jean Vernette, Parabole pentru azi, Ed. ARC Bucureşti 1994, pag. 124).

La fel, în ceasul din urmă, în ziua judecăţii, meritele lui Isus Cristos sunt preponderente pentru mântuirea fiecărui om, ale preacuratei sunt incontestabil de valoroase, fiindcă Dumnezeu însuşi a voit să fie asociată lui Cristos la opera răscumpărării noastre, ale sfinţilor de asemenea, dar fără bunăvoinţa personală, fără cei trei ducaţi de aur: credinţă, speranţă şi iubire, nimeni nu poate fi salvat.

Preacurata este prinţesa din rai, mireasa Sfântului Duh, care acum în sărbătoarea triumfului ei ceresc, ne sfătuieşte să ascundem în cutele sufletului nostru şi să păstrăm ca pe cea mai scumpă comoară credinţa, speranţa şi iubirea.