LITURGIE 

Predici la solemnități, sărbători și comemorări
pr. Anton Dancă

achizitionare: 07.09.2005; sursa: Editura Presa Bună

Sfinții apostoli Petru și Paul

I

Suntem ambasadori

(29 iunie)

Fraților preaiubiți, predica mea va fi simplă și pe înțelesul tuturor, fiind ușor de urmărit după următoarea schemă:

1) Petru ca om; Petru ca sfânt;

2) Saul ca om; Paul ca sfânt. În concluzie, noi ca oameni, chemați să formăm poporul sfânt al lui Dumnezeu.

Omul este ființa care se naște, crește, se înmulțește, trăiește pentru sine și moare.

Sfântul este omul care se îmbracă în Cristos, devenind o făptură nouă (2Cor 5,17), trăiește și moare pentru alții.

Petru ca om. "Pe numele său dintâi Simon, era pescar, originar din Betsaida Galileii, fiu al lui Iona și frate mai mare al lui Andrei primul chemat dintre apostoli. A fost întâi ucenic al sfântul Ioan Botezătorul, dar se atașează apoi de Isus când, în urma pescuirii minunate, acesta îl cheamă să devină pescar de oameni (Lc 5). Tot Isus îi schimbă numele în Petru - în aramaică Chefa - care înseamnă piatră. Împreună cu Iacob și Ioan, a fost unul dintre ucenicii cei mai apropiați de Isus, urmându-l de acum înainte peste tot. Temperament impulsiv și impresionabil, intervine cu sabia, tăind urechea lui Malhus în momentul arestării lui Isus, de care se leapădă însă după aceea de frica fariseilor, slăbiciune care îi suscită dramatice remușcări și o revenire și mai devotată pe calea credinței" (Radu Ciobanu, Mic dicționar de cultură religioasă, Ed. Helicon, Timișoara 1994, pag. 194).

Petru ca sfânt.

1. Chemarea. Alegerea lui Petru nu se datorează personalității sale, oricât de interesantă ar fi fost, sau vreunui merit. Alegerea gratuită din partea lui Isus i-a oferit măreția și această măreție se bazează pe misiunea pe care Cristos i-a încredințat-o și pe care el a trebuit să și-o îndeplinească cu fidelitate și iubire (In 21,15 ș.u.).

2.Primatul. Chiar dacă nu primul, cel puțin printre primii, Simon a fost chemat de Isus să-l urmeze (cf. In 1,35-42). Petru ocupă printre ucenici un loc de frunte, stă mereu în fruntea listei apostolilor (cf. Mt 10,2) sau a grupului celor trei privilegiați (Mt 17,1); la Cafarnaum Isus locuiește de obicei în casa lui Petru (cf. Mc 1,29); Petru este acela care ia cuvântul în numele tuturor (cf. Mt 16,16; In 6,68); mesajul încredințat de îngeri femeilor sfinte (cf. Mc 16,7) conține o mențiune specială pentru Petru; Ioan îl lasă să intre primul în mormânt (cf. In 20,1-10); în sfârșit, dar în chip deosebit, Cristos înviat apare lui Chefa înainte de a se arăta celorlalți apostoli (cf. Lc 24,34; 1Cor 15,5).

3.Misiunea. Primatul lui Petru se bazează pe misiunea sa, dovedită din multe texte evanghelice, din care se desprinde străduința lui Isus de a-l introduce pe Petru în intimitatea celor trei persoane divine, ca să poată sta la temelia Bisericii.

a) Să vedem importanța textului din Mt 16,13-23. La Cezareea lui Filip, Isus îi întreabă pe ucenici despre cine zice lumea că este el. Petru proclamă: Tu ești Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu. Isus confirmă prin: Fericit ești Simon, fiul lui Iona, deoarece nu carnea și sângele ți-au descoperit aceasta, ci Tatăl meu care este în ceruri, adică: Tatăl meu te-a acceptat în intimitatea sa, ca să poți sta la temelia unei noi creații, iar eu te accept în intimitatea mea și îți spun: Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica mea și porțile iadului nu o vor birui. Și ție îți voi da cheile împărăției cerurilor și tot ce vei lega pe pământ, va fi legat și în ceruri și tot ce vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat și în ceruri.

Ca un nou Moise, Isus lovește Piatra din care scoate, nu apă, ci pietre vii (cf. Is 51,1 ș.u.; Mt 3,9), pe care le pune la temelia comunității escatologice, față de care Petru primește o misiune de care trebuie să beneficieze întreg poporul. Împotriva puterilor Celui Rău, care sunt puterile morții, Biserica clădită pe Petru își are victoria asigurată. Astfel misiunea supremă de a aduna pe toți oamenii într-o singură comunitate, în care să primească viața fericită și veșnică, este încredințată lui Petru, care a recunoscut în Isus pe Fiul Dumnezeului celui viu.

b) Importanța textelor din Lc.22,31 ș.u. și Fapte Apostolilor. Isus, Începătorul și desăvârșitorul credinței (Evr 12,2), ca Petru să rămână statornic în intimitatea tainei Cuvântului întrupat, adaugă: Simon, Simon, iată că Satana va cerut ca să vă cearnă ca pe grâu. Dar eu m-am rugat pentru tine, ca să nu scadă credința ta; iar tu când te vei întoarce, întărește-i pe frații tăi! Făcând aluzie, fără nici un pic de dubiu, la numele lui, Isus îl anunță pe Petru că va trebui să-i întărească pe frații săi (în credință), după ce își va reveni din lepădarea sa; credința lui, grație rugăciunii lui Cristos, nu va mai scădea. Tocmai aceasta este misiunea lui Petru, descrisă de Luca în Faptele Apostolilor: el stă în fruntea celor reuniți în cenacol (Fap 1,13); prezidează alegerea lui Matia (1,15); judecă pe Anania și Safira (5,1-11); în numele celorlalți apostoli, care sunt cu el, anunță mulțimilor preamărirea mesianică a lui Cristos înviat și apoi darul Duhului Sfânt (2,14-36); cheamă la botez pe toți oamenii (2,37-41), chiar și pe păgâni (10,1-11,18) și inspectează toate bisericile (9,32). Ca un semn al puterii lui asupra vieții, în numele lui Isus vindecă pe cei bolnavi (3,1-10) și învie un mort (9,36-42).

c) În sfârșit, un alt text important: Ioan 21,1-22. Isus îl conștientizează pe Petru de puterea celei de-a treia persoane divine, Sfântul Duh, care este iubirea. Dragostea lui Dumnezeu s-a revărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt (Rom 5,5). Deja din ziua învierii Isus revărsase pe Duhul Sfânt asupra ucenicilor (cf. In 21,22). Simon, fiul lui Ioan, mă iubești tu mai mult decât aceștia? La răspunsul lui Petru, dat în Duhul Sfânt: Doamne, tu toate le știi, tu știi că te iubesc, primește turma lui Cristos, Biserica, pe care o va conduce, învăța și sfinți numai prin forța iubirii. Lui Petru îi spune Isus într-un mod deosebit: Urmează-mă! Și Petru l-a urmat. Și alții l-au urmat pe Petru până azi la cârma Bisericii lui Cristos în spiritul iubirii.

Deci, într-o formă solemnă, și desigur juridică, Cristos înviat încredințează de trei ori lui Petru grija întregii turme, miei și oi. Această misiune trebuie înțeleasă în lumina parabolei bunului păstor (cf. In 10,1-28). Păstorul cel bun își salvează oile adunate într-un singur staul (10,11); pentru aceasta Cristos, anunțând lui Petru martiriul care îl așteaptă, adaugă. Urmează-mă! El trebuie să meargă pe urmele Învățătorului, nu numai în a-și da viața, ci împărtășind viața veșnică și oilor sale, ca să nu se mai piardă niciodată (10,28).

Urmându-l pe Cristos, stânca, piatra vie (cf. 1Pt 2,4), pe păstorul care are putere să primească în Biserică, adică să salveze de la moarte pe credincioși și să le împărtășească viața divină, Petru, inaugurând o funcție esențială în Biserică, este cu adevărat vicarul lui Cristos. Aceasta este misiunea și aceasta este măreția lui Petru (Dizionario di teologia biblica, Ed. Marietti, 1980, pag. 927). Sfântul Petru este omul care s-a îmbrăcat în Cristos, a devenit o făptură nouă, a trăit și a murit în ziua de 29 iunie, anul 67, la Roma, răstignit cu capul în jos, pentru alții, pentru noi toți, pentru întreaga turmă a lui Cristos, ca să avem parte de înviere cu Cristos

2.Saul ca om. "S-a născut la Tars, oraș grecesc și centru cultural, capitala Ciliciei, provincie romană din sud-estul Asiei Mici. Tatăl său era fariseu din Galileea și i-a dat numele de Saul și apoi de Paul. Om firav, mic de statură și suferind. Având înclinație spre studiu, Saul este dat să facă ucenicie pe lângă marele cărturar Gamaliel din Ierusalim, unde rămâne câțiva ani adâncind studiul Vechiului Testament. A devenit el însuși un cărturar de seamă, dârz și fanatic apărător al legii iudaice. A asistat la uciderea cu pietre a diaconului Ștefan, devenind după aceea unul dintre cei mai aprigi persecutori ai creștinilor. Aflându-se în drum spre Damasc pentru a-i prinde pe creștinii de acolo, i s-a arătat într-o lumină puternică Isus care i-a luat vederea, adresându-i-se cu celebrele cuvinte: Saule, Saule, de ce mă prigonești? Orb și îngrozit, Saul este dus de însoțitorii săi la Damasc, unde petrece trei zile în rugăciune, până când i se înfățișează ucenicul lui Isus, Anania, cap al Bisericii de acolo, care îi tălmăcește semnificația întâmplării de pe drumul Damascului și îl botează. Saul își recapătă "vederea și, convertit, din fariseul Saul devine Paul, apostolul neamurilor, neînfricat și consecvent propovăduitor al creștinismului" (Radu Ciobanu, o.c., pag. 185-186).

Paul ca sfânt. Apostolul neamurilor. Conștiința de sine.

1. Ambasadorul lui Cristos. Când repetă cu insistență că a fost chemat ca apostol (Rom 1,1; Gal 1,15) într-o viziune apocaliptică a Celui Înviat (Gal 1,16; 1Cor 9,1; 15,8;cf. Fap 9,5.27), Paul arată că o chemare deosebită a stat la originea misiunii sale. Apostol, el este un trimis, nu de oameni (nici chiar de apostolii înșiși), ci personal de Isus. Amintește de acest fapt când își revendică autoritatea sa apostolică: Printr-o însărcinare primită de la Cristos suntem ambasadori; este ca și cum Dumnezeu însuși v-ar îndemna prin noi (2Cor 5,20); Cuvântul pe care vi l-am predicat nu este un cuvânt omenesc, ci Cuvântul lui Dumnezeu (1Tes 2,13). Fericiți acei care l-au primit ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe Cristos Isus (Gal 4,14). De fapt apostolii sunt cooperatorii lui Dumnezeu (1Cor 3,9; 1Tes 3,2). Mai mult încă: prin ei se înfăptuiește ministerul gloriei escatologice (2Cor 3,7-11). Și fiindcă ambasadorul nu-și folosește această putere și glorie divină în folosul său, apostolul este un om disprețuit de lume; iată-l persecutat, deferit morții, pentru ca viața să fie oferită oamenilor (2Cor 4,7 - 6,10; cf. 1Cor 4,9-13).

2. Cazul unic al lui Paul.

a) Apostol al neamurilor. Paul n-a fost primul care a vestit evanghelia celor păgâni: deja Filip evanghelizase pe samariteni (Fap 8) și Duhul Sfânt coborâse asupra păgânilor la Cezareea (Fap 10). Dar Dumnezeu a voit ca la nașterea Bisericii sale un apostol să fie mult mai deosebit de alții printr-o însărcinare specială (ca un act deosebit de iubire pe care Dumnezeu o are față de creaturile sale umane), în a evangheliza pe păgâni alături de iudei. Iată un fapt pe care Paul cere să fie recunoscut și de Petru. Nu ca și cum el ar fi voit să fie un trimis al lui Petru: rămâne un trimis personal al lui Cristos, dar a ținut să aducă la cunoștință lui Petru, în calitatea lui de cap al celor doisprezece, spre a nu alerga în zadar și spre a nu aduce sciziuni în Biserică (cf. Gal 1-2).

b) Misterul lui Cristos, pentru Paul, este Cristos între națiuni (Col 1,27). Deja Petru înțelesese dintr-o viziune că nimeni nu are dreptul să întrețină vreo discordie între iudei și păgâni (Fap 10,10 - 11,18). Dar Paul, prin harul lui Dumnezeu, are parte de o cunoaștere deosebită asupra acestui mister (Ef 3,4) și a fost însărcinat să-l descopere oamenilor; suferă persecuții, rabdă necazuri, este întemnițat din cauza ducerii la îndeplinire a misiunii de revelator al acestui mister (cf. Col 1,24-29; Ef 3,1-21). Acesta este darul particular al lui Paul, incomunicabil. În calitate de ambasador al lui Cristos are și el într-o oarecare măsură cunoașterea spirituală despre apostolatul său și care poate fi dată tuturor apostolilor Domnului de către Duhul Sfânt (1Cor 2,6-16).

Paul, ca sfânt, s-a îmbrăcat total în Cristos. O declară clar și cu toată sinceritatea: Pentru mine a trăi este Cristos (Fil 1,21). A devenit făptură nouă, a trăit și a murit decapitat la Roma în aceeași zi cu sfântul Petru, 29 iunie, anul 67, pentru neamul său și pentru credința întregii Biserici.

Apostolatul este datoria fiecărui ucenic al lui Cristos în calitate de lumină a lumii și sare a pământului (Mt 5,13 ș.u.) După poziția pe care o ocupă el trebuie să participe la apostolatul Bisericii, imitându-l pe Paul, pe cei doisprezece apostoli și pe primii lor ucenici în zelul lor apostolic (cf. Dizionario di teologia biblica, pag. 78).

Dumneavoastră, iubiți credincioși, ca oameni știți cine și ce ați fost, dar ca membre ale Bisericii lui Cristos, știți ce trebuie să fiți? Vă spune Conciliul Vatican II: Chemarea creștină este, prin natura ei, și chemare la apostolat. Cristos le-a încredințat apostolilor și urmașilor lor datoria de a învăța, de a sfinți și de a conduce în numele său și cu puterea sa. Însă laicii, făcuți părtași de misiunea preoțească, profetică și regală a lui Cristos, își împlinesc în Biserică și în lume partea lor proprie din misiunea întregului popor al lui Dumnezeu. Integrați prin Botez în trupul mistic al lui Cristos, întăriți cu puterea Duhului Sfânt prin Mir, sunt trimiși la apostolat de Domnul însuși. Sunt consacrați ca preoție împărătească și neam sfânt (cf. 1Pt 2,4-10), ca prin toate acțiunile lor să ofere jertfe spirituale și să aducă mărturie pentru Cristos pe tot pământul. Prin sacramente, și mai ales prin sfânta Euharistie, le este comunicată și hrănită acea iubire care este sufletul întregului apostolat (AA 3). Căci Tatăl voiește să-l recunoaștem în orice om pe Cristos, fratele nostru, și să-l iubim efectiv, prin cuvânt și faptă, dând astfel mărturie pentru adevăr, și să împărtășim celorlalți misterul de iubire al Tatălui ceresc. În felul acesta oamenii de pe toată fața pământului vor fi treziți la o speranță vie, dar al Duhului, pentru a fi la urmă primiți în pacea și în fericirea supremă, în patria care strălucește de slava Domnului (GS 93). Amin.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire