LITURGIE

Solemnitatea Naşterii Domnului

Moştenitori ai vieţii veşnice întru speranţă

(Liturghia din zori)

La sfânta Liturghie din noaptea de Crăciun ne-am mărturisit credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu care s-a întrupat şi s-a făcut om asemenea nouă, afară de păcat, ca noi să-l putem cunoaşte pe Dumnezeu prin Isus Cristos şi să ajungem la învierea lui prin Duhul Sfânt.

Singurul nostru punct de contact deplin cu Dumnezeu, spune Grigore Palama, este trupul lui Cristos, umanitatea lui Cristos, în care suntem asimilaţi prin Cuvânt şi prin taina împărtăşaniei (Olivier Clement, Puterea credinţei, Ed. Pandora, Târgovişte 1999, pag. 192).

Este ştiut de oricine că atunci când se naşte un copil, se naşte o speranţă vie.

Naşterea lui Cristos face vie speranţa noastră în promisiunile divine care ne-au fost revelate în decursul secolelor şi pe care lecturile de la Liturgia cuvântului din această dimineaţă ni le pun în evidenţă.

Speranţa, ca virtute teologală, se naşte dintr-o credinţă vie ca dar divin.

Înainte chiar de a intra în conţinutul lecturilor, avem la începutul sfintei Liturghii următorul antifon scos din speranţa mesianică a profetului Isaia: Lumină va străfulgera astăzi asupra voastră, căci ni s-a născut Domnul; numele lui va fi cel minunat, Dumnezeu, principele păcii, părintele veacului ce va să vină, a cărui împărăţie nu va avea sfârşit.

Mesia va fi lumina care ne va străfulgera, spune Isaia, fiindcă numai prin el vom înţelege cine este Cristos-Domnul, Dumnezeu, vom înţelege cum numai el singur este pacea noastră, dătătorul vieţii şi fericirii veşnice.

Lecturile de azi caută să ne mărească şi să ne întărească speranţa tocmai în realizarea a ceea ce Mesia venit în lume ne-a pus în lumină prin propria sa viaţă: pacea, viaţa, fericirea învierii, împărăţia viitoare.

Poporul israelit din Vechiul Testament este icoana întregului neam omenesc în ceea ce priveşte speranţa mântuirii pe care Dumnezeu o făgăduise protopărinţilor noştri la pierderea paradisului pământesc (cf. Gen 3,15).

Profetul Isaia (Lectura I: 62,11-12) anunţă poporului vestea cea bună: speranţa eliberării iminente a celor exilaţi. Dumnezeu însuşi vine ca eliberator şi răsplătitor pentru toţi acei care au îndurat cu credinţă povara exilului. Ei vor primi răsplata sfinţilor: de a fi mereu cu cel de trei ori sfânt; slava Israelului răscumpărat va fi atât de mare încât întreaga omenire va dori să-i fie alături spre a forma o cetate vie plină de luptători pentru cauza Mântuitorului.

Speranţa nu a dat de ruşine pe nimeni şi Biserica, fiica Sionului, simte cum este mult dorită ca să ofere lumii pacea lui Isus. Din acest motiv papa nu precupeţeşte nici un efort pentru a merge la toate popoarele lumii ducând mesajul: Cristos este speranţa, el este pacea noastră. Şi în jurul său se adună adevărate armate de apostoli, cetăţi vii.

Lectura a II-a (Tit 3,4-7) stabileşte fundamentul acestei speranţe: bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu, îndurarea sa, harul său pe care ni l-a dat prin botez, ca să devenim, întru speranţă, moştenitori ai vieţii veşnice.

Conciliul Vatican II spune că: Fiecare om trebuie să înainteze, fără delăsare, pe calea credinţei vii, care aprinde speranţa şi acţionează prin caritate (LG 41).

Dumnezeu însuşi a stabilit acest adevăr: de a fi scopul omului, binele lui suprem. Chiar ca simplă creatură, scopul omului este tot Dumnezeu, dar numai pe plan natural, deoarece, respectând legile impuse prin creaţie, omul poate ajunge la o stare oarecare de fericire naturală care îşi are izvorul tot în Creator, dar niciodată omul n-ar fi fost în stare să aspire în a-l avea pe Dumnezeu însuşi ca izvor de fericire veşnică pentru sine, n-ar fi putut visa la intimitatea vieţii Preasfintei Treimi. Numai virtutea teologală a speranţei, infuzată gratuit în sufletul omului prin puterea Duhului Sfânt (Rom 15,13), îi conferă acest privilegiu. Speranţa corespunde unei vocaţii precise datorate voinţei libere a lui Dumnezeu: Este o singură speranţă la care sunteţi chemaţi (Ef 4,4), spune sfântul Paul, speranţa de a-l avea pe Dumnezeu mai întâi pe acest pământ, prin harul adus de pruncul Isus, ca apoi să-l avem deplin şi veşnic în fericirea cerească.

Cât de minunată este această milostivire divină de a-l fi creat pe om pentru sine, de a-l fi voit fiu al său şi de a-l face părtaş al naturii sale divine tocmai spre a fi el singur scopul ultim al vieţii umane, de a ne fi dat acest model divin în însuşi Fiul său făcut om, ca să ne călăuzească pe calea speranţei până când prin el ne vom încredinţa şi noi sufletul în mâinile Tatălui ceresc. Motivat de acest exemplu de speranţă vie, care este pruncul din iesle, orice creştin conştient de chemarea sa trăieşte în aşteptarea împlinirii speranţei fericite şi apariţia gloriei marelui nostru Dumnezeu şi mântuitor Isus Cristos; el care s-a dat pe sine pentru noi, spre a ne elibera de orice nelegiuire, spune sfântul Paul lui Tit (Tit 2,13-14).

Păcatul este o nelegiuire şi orice nelegiuire duce la disperare, disperarea la sinucidere şi sinuciderea la chinurile iadului. Iată răul cel mai mare de care ne fereşte venirea lui Isus în mijlocul nostru!

Înainte de naşterea Domnului, spune sfântul Paul efesenilor, rătăceaţi fără speranţă în această lume (2,12), fiind păgâni, dar, îndeamnă autorul Scrisorii către Evrei, probabil tot apostolul neamurilor, acum a sosit timpul să menţinem cu străşnicie mărturisirea speranţei, deoarece cel care a promis este credincios (10,23). Or, Cristos Isus este speranţa noastră (1Tim 1,1), fiindcă: promis fiind, a venit în lume; în lume fiind, ni l-a promis pe Duhul Sfânt ţinându-şi făgăduinţa, ca noi să-i putem spune lui Dumnezeu Abba - Tată (Gal 4,6), ca apoi să fim de-a dreapta lui în împărăţia Tatălui, convinşi fiind că la tronul lui Dumnezeu numai Dumnezeu singur ne poate ridica. Efortul nostru trebuie să se concretizeze în a-l mărturisi pe Isus ca fiind Cristos-Domnul, unsul Tatălui ceresc cu Duhul Sfânt pentru a învia din morţi ca Rege al regilor, Domn al Universului şi Principe al păcii.

(cf. Intimita divina, meditaţia nr. 255 şi 256).

Evanghelia sfintei Liturghii din această dimineaţă pune în evidenţă adevărate modele de speranţă vie: păstorii. Auzind vestea naşterii Mântuitorului de la îngeri, speranţa îi pune în mişcare, îndemnându-se reciproc: Să mergem până la Betleem şi să vedem cele ce s-au petrecut, după cum ne-a înştiinţat Domnul!

Găsindu-l pe pruncul Isus înfăşat şi culcat în iesle, după cum li s-a spus, speranţa lor împlinită s-a transformat într-o bucurie de nedescris: îl preamăresc şi-l laudă pe Dumnezeu pentru toate.

Speranţa noastră este Isus din sfânta Euharistie. Aici el este înfăşat în scutecele albe ale speciei pâinii şi stă în ieslea formată dintr-un potir metalic, chiar dacă-i aurit, rămâne mult mai rece decât paiele din ieslea Betleemului. De aici ne trimite speranţa: Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţă veşnică şi eu îl voi învia în ziua de apoi (In 6,54).

Să ne grăbim mai mult decât păstorii! Să ne apropiem de sfânta Masă şi să primim în sufletul nostru Speranţa vie, ca să trăim în veci preamărind şi lăudând pe Dumnezeu.

Închei cu rugăciunea de la începutul sfintei Liturghii: Dumnezeule atotputernic, care ne învălui în lumina cea nouă a Cuvântului tău făcut om, dă-ne, te rugăm, harul ca în faptele noastre să strălucească misterul credinţei ce ne luminează mintea (LR) şi în necazuri să ne susţină speranţa vie că într-o zi ochii noştri se vor deschide spre a te contempla veşnic în ceruri. Amin.