LITURGIE

Sfântul Iosif

VII

Cea mai scumpă comoară este munca

(1 mai)

O figură care se prezintă pe fundalul unui izvor luminos, de exemplu, o persoană care intră pe o uşă invadată de lumină sau un avion care vine din direcţia soarelui, apar doar ca o pată întunecată. Putem şti ce şi cine este numai când ies din cadrul luminos. Sfântul Iosif a intrat în lume venind din direcţia soarelui Isus şi din partea luminoasă a preacuratei Maria. Venind din direcţia luminii, el nu se zăreşte prea bine. Mai ales în acea vreme când munca era considerată vrednică doar de sclavi, iar Iosif trecea ca un simplu "tâmplar", nu avea mari şanse de a fi pus în evidenţă. De aceea, în primele trei secole, toţi sfinţii părinţi ai Bisericii se ocupă numai de Isus. În următoarele şapte - opt secole, în centrul atenţiei, alături de Isus, apare preasfânta Fecioară. Abia târziu este observat şi sfântul Iosif, dar aşa cum am spus, în atâta lumină, el apare ca o pată întunecoasă şi secole de-a rândul nu i s-a acordat decât o mică importanţă, din cauza tăcerii lui, fiindcă în toată Scriptura nu ne este consemnat nici un cuvânt care să-i aparţină. Toţi predicatorii se bazează pe dictonul: Vorbeşte, ca să spun cine eşti! Mai târziu este lăudat pentru aportul său la opera mântuirii în calitate de "tată purtător de grijă al lui Isus", apoi ca "logodnic şi soţ feciorelnic al Maicii Domnului, şi, în sfârşit, ca "bărbat drept". Azi, când lumea suferă de foamea tăcerii, când nu mai găseşti un loc de linişte, când toţi vorbesc şi îşi amplifică chiar cele mai năstruşnice aberaţii prin tot felul de aparate moderne, oamenii încep să-l înţeleagă pe Iosif în înţelepciunea tăcerii lui. Tot în aceste zile şi în chip deosebit azi, când meseria este considerată brăţară de aur, sfântul Iosif iese în lumină prin calitatea sa de "tâmplar". El este acela care redă muncii valoarea ei iniţială, întorcându-ne la izvorul ei genuin.

Cea mai sfântă muncă, de care ne aminteşte Sfânta Scriptură, este cea divină: "Să-l facem pe om după chipul şi asemănarea noastră" (Gen 1,26), fiindcă numai după plăsmuirea omului din pământ şi din suflare divină, Creatorul a putut constata că "toate erau foarte bune"(id. v. 31). Şi omul, creat după chipul şi asemănarea Creatorului, a fost pus să lucreze (Gen 1,28), desigur, tot după chipul şi asemănarea Creatorului.

Cea mai sfântă muncă a omului stă în strădania sa zilnică de a-şi menţine prin muncă asemănarea cu Creatorul şi de a face ca toate să fie foarte bune, ca să-şi recâştige dreptul de posesiune a paradisului, pe care să-l stăpânească şi să-l lucreze spre slava lui Dumnezeu în veci de veci.

Astăzi, când se tinde tot mai mult spre instrumentalizarea omului, papa Pius al XII-lea a instituit în 1955 sărbătoarea sfântului Iosif Muncitorul pentru a oferi muncitorilor, nu numai un protector şi model de muncă, ci mai mult, ca pe un ceas deşteptător al conştiinţei faţă de înalta demnitate de colaboratori ai lui Dumnezeu, despre care Isus spune: Tatăl meu până acum lucrează şi eu lucrez (In 5,17).

Munca este o funcţie naturală a omului, este o activitate conştientă îndreptată spre un scop. Se afirmă despre muncă, mai ales de filozofia materialistă, că ea singură este creatoarea formelor sociale, de aceea numai prin muncă se poate reface "raiul pământesc". Sfântul Iosif este de altă părere, munca are menirea să-i dea omului conştiinţa de sine, de colaborator la opera divină. Astfel munca devine o aripă necesară în zborul spre cele cereşti, conform devizei benedictine Ora et labora - Roagă-te şi munceşte! deoarece Isus, Fiul tâmplarului din Nazaret ne-a spus în cuvinte divine: Împărăţia lui Dumnezeu se cucereşte prin trudă şi numai cei care îşi fac silă o cuceresc (Mt 11,12) şi ucenicii lui nu s-au ruşinat să afirme că: În împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri (Fap 14,22).

Înainte vreme se spunea: Du-te, leneşule, la furnică şi vezi munca ei şi prinde minte! Ea nu are nici şef, nici îndrumător, nici sfătuitor. Îşi pregăteşte de cu vară hrana ei şi îşi strânge la seceriş de mâncare. Sau mergi la albină şi vezi cât este de harnică şi ce lucrare iscusită săvârşeşte. Munca ei o folosesc spre sănătate şi regii şi oamenii de rând. Ea este iubită şi lăudată de toţi, deşi e slabă în putere, dar e minunată în iscusinţă (Prov 6,6-8).

Azi ni se spune: "Mergeţi la Iosif şi vedeţi munca lui şi prindeţi înţelepciune! El, urmaş din viţa regelui David, nu se ruşinează de muncă, nu se sfieşte să îndrume în meseria de tâmplar pe însuşi Fiul lui Dumnezeu. El hrăneşte cu braţele sale pe Regele regilor şi pe Regina îngerilor. Şi îngerii ar fi mâncat din pâinea tare, câştigată cu sudoarea cea mai sfântă de pe pământ, ar fi mâncat-o cu evlavia cu care noi mâncăm "pâinea îngerilor", sfânta Împărtăşanie. Pâinea câştigată de sfântul Iosif cu oboseală, cu transpiraţie, este pâine obişnuită, dar frântă de mâinile sale bătătorite, devine o comunicare de iubire, de credinţă, de speranţă; el putea spune celor mai sfinte fiinţe de pe pământ: Luaţi şi mâncaţi! Această pâine este viaţă din viaţa mea, este semnul iubirii mele faţă de voi, spre lauda lui Dumnezeu Tatăl.

Ce lecţie minunată ne oferă azi sfântul Iosif prin munca sa! El a concretizat rodul muncii mâinilor sale în semne ale iubirii faţă de oameni spre slava lui Dumnezeu.

Cred că din acest motiv a spus apostolul Paul că: Cine nu munceşte, să nu mănânce! (2Tes 3,10). Nu este vrednic să trăiască acela care nu arată prin fapte un dram de iubire faţă de alţii, fiindcă proverbul latin: Caritas transit per stomachum - Iubirea trece prin stomac - o fi el un pic materialist, dar spune mult pentru suflet; tot astfel şi Freud: Omul este ceea ce mănâncă - o pâine neagră şi tare, dar oferită ca rod al muncii izvorâte din iubire, hrăneşte mai mult sufletul decât trupul.

Lenea este semnul evident al lipsei de iubire. Şi dacă Sfânta Scriptură spune: Cum se învârteşte uşa pe ţâţânile ei, aşa se învârteşte leneşul în patul lui (Prov 26,14), se poate adăuga: tot aşa se va învârti leneşul pe grătarul chinurilor veşnice din iad.

Dacă unii fug de muncă aşa cum diavolul fuge de tămâie, alţii trec în extrema cealaltă, consideră munca drept un scop în sine, ca pe o zeitate; de aceea nu mai au odihnă nici zi nici noapte, mereu sunt îngrijoraţi: Ce vom mânca, ce vom bea, cu ce ne vom îmbrăca? (Mt 6,31); alţii, cu cât adună mai mult, cu atât vor să aibă mai mult, crezând că aici îşi vor face paradisul. Isus spune fiecăruia dintre cei lacomi de bunuri trecătoare, că sunt "nebuni": Nebunule, chiar în această noapte ţi se va cere sufletul! Şi cele adunate ale cui vor fi? (Lc 12,20).

Sfântul Iosif - bărbat drept - ne sfătuieşte să lăsăm munca acolo unde este, acolo unde a aşezat-o Dumnezeu.

Înainte încă de a cădea în păcat, omul a trebuit să muncească, fiindcă Dumnezeu, aşezându-l în paradisul pământesc, i-a spus: Fiţi rodnici, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi munciţi-l; stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vieţuitoarele care mişună pe pământ (Gen 1,28).

Munca nu este o zeitate, dar este o ocupaţie nobilă, fiindcă ne vine din partea lui Dumnezeu însuşi. Păcatul i-a adus povara oboselii şi nerodniciei.

Omul a fost creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea sa, nu numai ca suflet, dar şi după felul său de a lucra. Omul este un continuator al creaţiei. Numai pusă în contextul Scripturii putem spune cu înţeleptul Solomon că: Cea mai scumpă comoară este munca (Prov 12,27).

Cenzorul roman Cato nu acorda nici unui străin titlul de "cetăţean roman", dacă nu avea mâinile muncite şi pline de bătături ca semn că nu-şi petrece viaţa în trândăvie. Când iubirea te face harnic, ea poartă în sine semnul sacrului.

Regele Egiptului, Amasis, a dat o lege prin care fiecare cetăţean al ţării sale era obligat să se prezinte o dată pe an înaintea guvernatorului pentru a arăta din ce trăieşte. Cine nu-şi făcea dovada trăirii cinstite, nu-şi putea arăta ocupaţia din care vieţuieşte, era condamnat la moarte.

Istoricul Pliniu povesteşte că un cetăţean roman a fost învinuit de vrăjitorie, fiindcă de pe moşia sa mai mică, aduna roade mult mai multe decât alţii de pe moşii mult mai mari. Pentru a se apăra, cetăţeanul roman a venit la tribunal cu vitele sale, cu uneltele agricole bine puse la punct, cu sclavii săi şi a declarat: Acestea sunt uneltele mele de vrăjitorie. Munca mea de peste noapte şi sudorile mele zilnice n-am putut să le aduc acum ca martori. A fost aplaudat şi nu condamnat.

În mijlocul maşinilor de lucru există pericolul ca omul să devină şi să fie tratat ca o maşină: bun numai în măsura în care produce.

Pericolul "omului maşină" a fost întrevăzut mult timp înainte de savantul chinez Tsuang-Tsi. Într-o lucrare, el povesteşte: "În timp ce Tsi-Gung călătorea prin ţările din nordul fluviului Han, el văzu un bătrân care lucra în grădina lui de zarzavat. Făcuse un şanţ de irigare. Cobora el însuşi în fântână, umplea o găleată cu apă, pe care o ducea şi o turna în şanţ. Deşi se astenia mult, avea puţin folos. Tsi-Gung i-a zis: "Există un procedeu care ţi-ar permite să umpli într-o zi o sută de şanţuri cu apă, fără să te oboseşti. Vrei să-l înveţi?" Grădinarul s-a ridicat şi l-a întrebat: "Cum vine asta?" Tsi-Gung l-a învăţat să facă o cumpănă la fântână. Bătrânul grădinar s-a cam supărat şi a zis: "L-am auzit pe învăţătorul meu spunând: "Când un om foloseşte o maşină, ajunge să facă toate treburile ca o maşină. Cel care face treburile ca o maşină, ajunge să aibă o inimă ca o maşină. Iar cel care are o inimă ca o maşină în piept, îşi pierde simplitatea. acela care şi-a pierdut simplitatea, devine nesigur în mişcările sufletului său. Nesiguranţa în mişcările sufletului este ceva care nu se împacă cu cinstea. Nu că n-aş cunoaşte lucrurile despre care îmi vorbeşti, dar mi-ar fi ruşine să le folosesc"".

Sfântul Iosif, care a trăit doar cu vreo cinci sute de ani după savantul chinez Tsuang-Tsi nu ne dă altă lecţie despre muncă decât tot aceeaşi, formarea inimii simţitoare, umane, iubitoare, păstrătoarea simplicităţii, nevinovăţiei, controlul sigur asupra mişcărilor sufleteşti, ca să nu fie invadată de lene, de patimi. El n-a privit la cei care câştigă mai mult, ci la cei care au mai puţin decât el, ca să le vină în ajutor, muncind mai mult.

Când Papa Pius al XII-lea a înfiinţat sărbătoarea sfântului Iosif Muncitorul în anul 1955, a voit să ne înveţe să prestăm o muncă sfântă, în duh de credinţă, care să ne facă asemenea sfântului Iosif, oameni drepţi; a voit să ne dea motive superioare de a ne bucura muncind, a voit să răsplătească credinţa milioanelor de muncitori care caută sensul muncii şi al suferinţei, ca să-şi înţeleagă menirea pe pământ.

Trebuie să muncim, nu ca să lăsăm în urma noastră un rai ca moştenire pentru urmaşi, ci să le dăm motive noi de speranţă, exemple eroice de a înfrunta greutăţile vieţii pentru salvarea iubirii, de a se înfrăţi prin muncă cinstită şi într-ajutorare; de a folosi munca grea, şi de atâtea ori zadarnică, drept act de pocăinţă, de eliberare spirituală, de formare a unui caracter demn de raţiunea de a fi om.

Voltaire obişnuia să spună că: Munca îndepărtează de la noi trei rele: urâtul, viciul şi sărăcia. Dar sfântul Paul ne arată ce ne aduce munca, atunci când spune: Fraţilor, orice faceţi, cu cuvântul sau cu fapta, toate să le faceţi în numele Domnului Isus şi prin el să mulţumiţi lui Dumnezeu Tatăl. Tot ce faceţi, să faceţi din inimă, ca pentru Domnul şi nu ca pentru oameni, ştiind că veţi primi de la Domnul ca răsplată moştenirea (Col 3,17). Sfântul Paul ne învaţă să fim recunoscători, fiindcă recunoştinţa naşte prisosinţa, adică fericirea veşnică, moştenirea celor drepţi.

Un economist a spus: Dezvoltarea uneltelor tehnice trebuie să aibă drept consecinţă, nu materializarea muncii, ci spiritualizarea ei (Pentru a fi un om, pag. 108).

Pentru spiritualizarea muncii, omul are trebuinţă de credinţă şi de timp liber, timp absolut necesar în care să poată reflecta asupra sensului muncii, asupra sensului suferinţei, asupra sensului existenţei sale. Casa nu este casă, dacă te plouă în ea. La fel, munca nu este muncă, dacă nu are ca acoperiş ziua de odihnă. Porunca Domnului: Adu-ţi aminte să sfinţeşti ziua Domnului! a fost mereu la inima sfântului Iosif. În ziua noastră de odihnă se spiritualizează munca noastră prin jertfa euharistică, la care participăm duminica şi spunem cu preotul celebrant: Îţi oferim, Doamne, pâinea aceasta, rod al pământului şi al muncii oamenilor, care va deveni pentru noi pâinea vieţii; Îţi oferim, Doamne, vinul aceasta, rod al viţei de vie şi al muncii oamenilor, care va deveni pentru noi băutură spirituală (LR). Astfel munca omului se transformă în trupul şi sângele lui Cristos, munca noastră devine jertfă euharistică, de mulţumire şi de preamărire a Creatorului.

Aici stă toată frumuseţea muncii: unită cu jertfa, cu muncile lui Cristos, devine "sacrament", aducătoare de har de viaţă divină.

Cineva spunea că în sărbătoarea Sfântului Iosif Muncitorul ar trebui aduse la biserică toate uneltele de lucru din gospodărie, ca să primească binecuvântarea Bisericii prin mijlocirea celui sărbătorit şi munca ne va face capabili pentru marea şi veşnica sărbătoare din împărăţia lui Cristos.