LITURGIE

Sfântul Iosif

III

Model de trăire în speranţa fericită

(19 martie)

Orice încheiere de logodnă este o trăire fericită în speranţă. Cu atât mai mult a fost fericită încheierea logodnei lui Iosif cu preasfânta Fecioară Maria, cu cât ea se baza pe principii de credinţă şi morală mai mari: căsătorie trăită în feciorie spre slava lui Dumnezeu, conform planului divin înscris în sufletele lor.

Când mai apoi Dumnezeu l-a chemat pe Iosif din Nazaret să o ia pe Fecioara Maria de soţie, explicându-i că ceea ce s-a săvârşit în sânul ei este opera Duhului Sfânt, îngerul i-a spus: Ea va naşte un fiu şi-i vei pune numele de Isus, deoarece el va mântui pe poporul său de păcate (Mt 1,19-21). Întreita chemare: 1) de a o lua de soţie pe Maria; 2) de a-i pune nume pruncului şi 3) de a avea grijă de cel care va mântui lumea de păcate, constituie chemarea la bucuria desăvârşită în speranţă.

Cine ar fi în stare să descrie ceea ce s-a petrecut în sufletul sfântului patriarh în momentul când a aflat acest lucru?

O bucurie foarte mare, neaşteptată, poate cauza moartea.

În acel moment bucuria lui Iosif a fost atât de mare, că, într-adevăr, ar fi murit, dacă nu l-ar fi susţinut un har special din partea lui Dumnezeu. Bucuria vederii unui sol ceresc, a unui înger, este atât de mare încât toţi cei drepţi din Vechiul Testament au fost conştienţi că întâlnirea cu Dumnezeu, chiar numai printr-un înger al său, poate aduce moartea. Aşa, de exemplu, Manoe zice soţiei sale: Fără îndoială că noi vom muri, fiindcă l-am văzut pe Dumnezeu (Jud 13,22). De fapt ei l-au văzut pe un înger care i-a lămurit asupra circumstanţelor zămislirii şi naşterii lui Samson.

Iosif l-a văzut pe un înger în haina strălucitoare a divinităţii şi nu a murit, deşi bucuria sa s-a amplificat prin ceea ce a urmat.

Vestea că logodnica sa, Maria, nu numai că este nevinovată, dar este peste orice aşteptare, peste orice putere de închipuire, aleasa Duhului Sfânt, că frumuseţea ei sufletească nu l-a răpit numai pe dânsul, dar a încântat şi cerul, aşa încât acum atinge graniţele dumnezeirii, i-a produs o bucurie atât de mare, că într-adevăr, numai un har special l-a menţinut în viaţă. Nu numai că de pe inima lui a fost luat un munte, dar a simţit o uşurare atât de mare încât avea impresia că poate să zboare şi, în drum spre casa preacuratei, nici nu mai simţea pământul sub picioare. A plâns sau a chiuit de fericire? Anticipând pe Petru de pe muntele cel sfânt

(cf. Mt 17,4), Iosif putea să-l parafrazeze, zicând Mariei: Ce fericiţi suntem aici! Voi face trei colibe: ţie una, lui Isus una şi mie una.

Şi bucuria nu se sfârşeşte aici, ci se amplifică la vestea că şi el este chemat, în calitate de logodnic şi soţ al Mariei, să colaboreze cu Duhul Sfânt, dând pruncului care se va naşte numele de Isus. După legea lui Moise, acela este tatăl unui prunc, care îi pune numele. Ce putea să-i spună acest nume decât o chemare la o bucurie şi mai mare? El va mântui pe poporul său de păcate. A mântui de păcate înseamnă a revărsa fericirea divină în sufletele oamenilor. Fericirea Mariei şi a lui Iosif arată că ei se bucurau deja de aceste roade ale mântuirii printr-un privilegiu unic. Bucuria că Dumnezeu şi-a adus aminte de poporul său, pe care îl vedea cum suferă sub stăpânirea romană, tocmai datorită păcatelor sale; că acest popor va fi izbăvit de păcate, de robia Celui Rău, de robia romană, de robia morţii şi a chinurilor veşnice, i-au amplificat bucuria şi mai mult într-o speranţă escatologică. Povestindu-i preacuratei cele spuse de înger, inima lui Iosif bate atât de puternic încât este gata să-i spargă pieptul. Se opreşte, îşi trage răsuflarea şi iar porneşte povestind tot ceea ce l-a făcut cerul să înţeleagă prin numele de Isus, fiindcă, aşa cum va consemna sfântul Paul: În acest nume sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei (Col 2,3). Pătruns în toată fiinţa de numele lui Isus, Iosif ar fi voit să spună, aşa cum va spune bătrânul Simeon la templu, când va lua pruncul în braţe: Acum slobozeşte pe robul tău, Stăpâne, după cuvântul tău, în pace; căci ochii mei au văzut mântuirea ta, pe care ai pregătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, lumină spre luminarea neamurilor şi slava poporului tău Israel! (Lc 2,29-32), dar se reţine, fiindcă ştie că mai are multe de făcut în vederea sosirii luminii în lume.

Repetând şi în somn: "Eu îi voi pune numele de Isus. Numele fericirii poporului lui Dumnezeu este Isus. În acest nume vor fi binecuvântate toate popoarele de sub cer. În numele lui Isus vor fi iertate păcatele. În numele lui Isus vor fi alungaţi diavolii. În numele lui Isus îşi vor găsi fericirea toţi oamenii din orice loc şi din orice timp. În numele lui Isus morţii vor învia". Iosif trăieşte din plin "speranţa fericită" a sosirii împărăţiei lui Dumnezeu. El meditează zi şi noapte la măreţia acestui nume care va rămâne de-a pururi bucuria Tatălui ceresc, bucuria Duhului Sfânt, bucuria mamei lui Dumnezeu, bucuria soţiei sale, bucuria deplină a inimii sale. Meditând aceste lucruri, Iosif era doar cu picioarele pe pământ, cu sufletul era mereu în cer: nu ştia când începe lucrul şi nici nu-şi dădea seama cum de l-a terminat atât de repede, atât de bine şi fără să simtă o oboseală deosebită. Ah, paradis, exclama deseori sfântul Caffasso, cine se gândeşte la tine, nu mai simte oboseala.

Trimis de înger să o ia la sine, după ce preacurata s-a întors din ţinutul muntos al Iudeii, Iosif păşeşte cu sfială pragul căsuţei din Nazaret şi o salută: "Pace! Salom! Bucură-te, Marie!" Aici Iosif simte paradisul în casă, în inimă, peste tot. Bucuria lui Iosif creşte nespus când Maria îi povesteşte lucrurile mari pe care Domnul i le-a făcut, nu numai ei, ci şi Elisabetei: cum a zămislit la bătrâneţe şi s-a umplut de Duhul Sfânt la sosirea ei în vizită, cum a exclamat: De unde mie fericirea aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu? cum Zaharia a rămas mut şi apoi a vorbit etc. (cf. Lc 1,39-80). În timp ce Maria îi povesteşte, Iosif plânge şi se gândeşte: Dar oare, mie de unde fericirea aceasta, de a lua la mine pe mama Domnului meu? Sunt eu vrednic să-i pun numele celui pe care ea îl va naşte?

Bucuria lui Iosif s-a amplificat şi mai mult din dorinţa de a-i arăta lui Dumnezeu că încrederea pe care şi-a pus-o în el nu va fi iluzorie, că el se angajează trup şi suflet să-i împlinească voinţa în toate împrejurările: la bine şi la greu.

Iată, "speranţa fericită" pe care Isus o va pune pentru noi în rugăciunea "Tatăl nostru", Iosif o trăieşte din plin: fericirea de a pune cu sfinţenie "numele de Isus" Fiului lui Dumnezeu; fericirea de a fi alături şi de a îngriji pe acela prin care va veni împărăţia lui Dumnezeu prin iertarea păcatelor; fericirea de a împlini voinţa lui Dumnezeu "precum în cer aşa şi pe pământ" începe chiar în clipa prezentă când o ia la sine pe logodnica sa, pe Maria.

Iosif este modelul nostru de trăire a "speranţei fericite". Putem să-i adresăm o rugăciune: Tatăl nostru, sfinte Iosife, care eşti în ceruri alături de Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, ajută-ne să sfinţim numele lui, să lucrăm cu zel la sosirea Împărăţiei lui, să împlinim voinţa lui, precum în cer aşa şi pe pământ. Fiindcă te-a pus stăpân al casei sale şi mai mare peste toate avuţiile sale, dă-ne nouă pâinea cea de toate zilele şi ajută-ne ca, hrăniţi cu pâinea îngerească, să ajungem acolo unde ai ajuns tu. Amin.