LITURGIE

Sfântul Iosif

II

Iosif, logodnicul Mariei

(19 martie)

Despre sfântul Iosif, pe care îl sărbătorim azi, Sfânta Scriptură ne spune patru lucruri: a fost fiul lui David (Mt 1,20) prin spiţa lui Iacob (Mt 1,16); a fost logodnic şi soţ al Mariei din Nazaret (id. 1,16;18); a fost un bărbat drept (id. 1,19) şi tată purtător de grijă al lui Isus (cf. Lc 2,48; 3,23).

Toate sunt titluri de glorie: de la strămoşul său David, Iosif a moştenit calitatea regească spre care a privit Dumnezeu - Om după inima mea (1Sam 13,14) -; prin logodnă şi căsătorie cu fecioara-mamă din Nazaret primeşte zestrea ei spirituală: de fiică a Tatălui creator a toate; de mamă a Fiului lui Dumnezeu, prin care există şi pentru care există toate; mireasă a Duhului Sfânt, întru care sunt toate duse până pe cea mai înaltă culme a desăvârşirii, recunoscută de îngerul Gabriel ca plină de har; prin "dreptate" îl moşteneşte pe patriarhul Abraham, care prin credinţă a devenit drept şi părintele tuturor celor care cred în iubirea lui Dumnezeu. Dar demnitatea supremă care îl caracterizează a fost aceea ca să împartă cu Tatăl ceresc responsabilitatea de "tată" faţă de Fiul lui Dumnezeu, dându-i numele şi purtându-i de grijă cu multă dragoste.

Când preacurata l-a găsit pe Isus în templu, i-a zis: Iată, tatăl tău şi eu, te-am căutat plini de îngrijorare (Lc 2,48). Desigur că Isus l-a numit deseori pe Iosif "tată". În lumea întreagă există numai două persoane pe care Isus le-a numit astfel: pe Părintele ceresc şi pe Iosif din Nazaret. Cum a recepţionat oare sfântul patriarh, în calitatea sa de simplu om, această demnitate?

Învăţatul Gerson zice că: Isus, numindu-l pe sfântul Iosif tată, i-a dat o cinste mai mare decât tuturor patriarhilor, profeţilor, apostolilor şi episcopilor. Aceştia s-au numit slujitori ai lui Dumnezeu, dar Iosif capătă numele de "tată" al lui Dumnezeu.

Dacă sfântul Paul a dedus un argument invincibil în favoarea suveranităţii lui Isus Cristos asupra tuturor creaturilor din numele de fiu, pe care i l-a dăruit Dumnezeu spunând: Căruia dintre îngeri i-a spus: Fiul meu eşti tu? (Fap 13,33; Ps 2,7), noi putem deduce suprema demnitate a sfântului Iosif asupra tuturor sfinţilor, şi chiar a îngerilor, prin înălţarea sa pe tronul cel mai sublim din cer, din numele de tată pe care Dumnezeu i l-a dăruit. Deoarece, care este îngerul căruia să-i fi spus vreodată Isus: Tu eşti tatăl meu? Dacă Dumnezeu în faţa întregii oştiri cereşti îl numeşte pe Iosif drept tatăl său, îl ascultă, îl cinsteşte şi mai presus de toate îl iubeşte ca pe tatăl său, judecaţi singuri dacă poate fi ceva mai sublim! Pe noi Isus ne-a iubit ca pe fraţii săi şi s-a dat morţii pentru mântuirea noastră, ce n-ar fi făcut atunci pentru acela pe care l-a iubit şi l-a numit tată? Să-l admirăm, ne îndeamnă mulţi învăţaţi ai Bisericii, pe acela care nu a poruncit soarelui ca Iosua, ci Creatorului soarelui!

Sfântul Iosif a fost logodnicul şi soţul mamei lui Dumnezeu.

Când Samuel a fost trimis de Dumnezeu în casa lui Iesse, pentru a-l găsi pe David, primul tânăr din Vechiul Testament caracterizat drept Om după inima lui Dumnezeu (1Rg 13,14), destinat coroanei regale a poporului ales din care se va naşte Mesia, nici nu era luat în seamă de propria sa familie. I-au fost prezentaţi lui Samuel toţi fraţii mai mari. Dar Dumnezeu, care nu judecă aşa cum judecă oamenii, l-a făcut atent în taina inimii pe profet să nu privească la statura impunătoare şi nici la înfăţişarea lor îndrăzneaţă. Astfel s-au perindat prin faţa lui Samuel toţii fiii lui Iesse, care erau cu vază mare în faţa lumii. Nemulţumit că n-a descoperit ceea ce căuta din îndemnul Domnului, Samuel zice: Mai ai vreun băiat? Iesse i-a răspuns: Mai am unul care paşte oile. L-a chemat şi pe el în faţa profetului. Când l-a văzut, Samuel i-a turnat repede uleiul sfânt în creştetul capului, consacrându-l rege al lui Israel în numele Domnului (1Sam 16,13).

O comportare asemănătoare a providenţei divine mă determină să spun astăzi despre sfântul Iosif, fiul lui David, ceea ce s-a spus despre David însuşi, că a fost un om după inima lui Dumnezeu. Tot ceea ce a fost în David după inima lui Dumnezeu, nu numai că Iosif a moştenit, ca să se poată numi "fiul lui David", dar a fost dus pe culmea desăvârşirii, ca Dumnezeu să poată pune în mâinile lui cea mai scumpă dintre toate comorile din cer şi de pe pământ, pe Isus şi pe mama lui. Dumnezeu lasă Ierusalimul şi celelalte oraşe renumite, oprindu-se asupra Nazaretului, sătuc dispreţuit - Oare poate ieşi ceva bun din Nazaret? (In 1,46) - după cum se întrebau mulţi din acea vreme, alegându-l pe un sărman "tâmplar

"Ceea ce este de mică valoare în ochii lumii, ca să dea de ruşine pe înţelepţi (1Cor 1,27). Ce privilegiu unic! Iosif avea dreptul să numească pe mama lui Dumnezeu soţia sa, să locuiască împreună cu dânsa, să-i servească; iar el să fie privit ca soţ din partea Mariei.

Datorită acestui dar unic în lume, sfântul Iosif a mai câştigat unul, aproape de aceeaşi mărime. Care este acesta? Iată-l: acela care se căsătoreşte cu o regină primeşte şi sceptrul regal. În momentul în care el îi pune inelul în deget, ea însăşi îi aşază coroana pe capul lui; iar el, care a fost un simplu "tâmplar", câştigă onoarea cea mai mare, de a fi încoronat de Regina îngerilor (cf. Litania lauretană) şi trebuie respectat ca atare. Iar Scriptura ne-o dovedeşte: îngerii i-au slujit. Prin urmare Iosif este regele sfinţilor şi al îngerilor.

Sfântul Iosif este vrednic de cinstea noastră, fiindcă, fiind rege printre sfinţi, cel mai mare după sfânta Fecioară, Isus fiind Regele Universului i-a împărtăşit din puterea regală a divinităţii sale în momentul în care el însuşi s-a lăsat călăuzit pe pământ de "tatăl său purtător de grijă". Unii autori susţin că regalitatea sfântului Iosif îşi are izvorul în faptul că s-ar fi zămislit fără de păcatul strămoşesc, mai sfânt decât Adam în momentul creaţiei şi care a fost rânduit de Dumnezeu să fie în fruntea întregii creaţiuni, să fie coroana regală a creaţiunii şi să dea nume oricărei făpturi (Gen 2,19-20).

Oricum, Biserica încununează cu aureola măririi pe slujitorii cei mai credincioşi ai lui Dumnezeu, declarându-i sfinţi în mod oficial. Sfântul Iosif n-a avut nevoie de canonizarea Bisericii, fiindcă l-a canonizat Dumnezeu însuşi, care astfel l-a caracterizat prin Duhul Sfânt în Biblie: Iosif, bărbatul ei, fiind drept (Mt 1,19). Însuşi Dumnezeu declară pentru toate timpurile că Iosif a fost un om drept, ceea ce înseamnă sfânt în totalitate. Dumnezeu nu vorbeşte nimic de prisos. Cuvintele lui sunt întotdeauna adânci şi veşnic adevărate. Acest singur cuvânt -"drept"- spus de Dumnezeu cu privire la Iosif, este de mai mare cinste decât orice laudă, mai mare chiar decât lauda adusă de Isus lui Ioan Botezătorul, când a spus: Adevăr vă spun: nu s-a ridicat dintre cei născuţi din femeie unul mai mare decât Ioan Botezătorul; totuşi, cine este mai mic în împărăţia cerurilor, este mai mare decât el (Mt 11,11). Iosif face parte tocmai dintre aceştia numiţi de Isus mici în împărăţia cerurilor, fiindcă după Dumnezeu, chiar şi preacurata şi oricare dintre îngeri, toţi sunt mici, fiindcă mare şi nemărginit este unul singur în împărăţia cerurilor: Dumnezeu.

Poate spune cineva ceva mai mult? Desigur că nu. De aceea un orator a folosit această formulă retorică: Să se prezinte Adam cu toate vieţuitoarele aşezate la picioarele sale; să vină Abraham cu toată credinţa şi cu toate seminţiile lui izvorâte din credinţa sa cea mare; să apară Moise supunând toate creaturile poruncilor sale prin mijlocirea toiagului său; să vină Iosua poruncind regelui aştrilor, soarelui; să vină Solomon cu reginele prosternate înaintea tronului său; veniţi voi, patriarhilor şi arătaţi-vă îngerii care vă însoţesc; apropiaţi-vă voi, apostolilor şi arătaţi-ne Biserica zidită pe temelia voastră; veniţi voi, taumaturgilor şi arătaţi-ne natura supusă vouă! Care dintre voi are curajul să spună că este mai mare decât smeritul "tâmplar din Nazaret"? Voi toţi aţi primit darul cu măsură, pe când sfântul Iosif l-a primit cu măsura fără de măsură a desăvârşirii.

Să lăudăm de aceea pe acest sfânt, canonizat de Dumnezeu însuşi şi să ne aruncăm la picioarele lui împreună cu profeţii, patriarhii, apostolii, martirii, taumaturgii, împreună cu puterile cerului şi ale pământului, după cum odinioară soarele, luna şi stelele s-au închinat înaintea primului Iosif, fiul lui Iacob: Vidi per somnium solem, lunam et stellas undecim adorare me - Am văzut în vis soarele, luna şi unsprezece stele prosternându-se înaintea mea (Gen 37,9).

Să-l lăudăm şi noi pe acela care a fost "preacurat prin feciorie"; "prea adânc în umilinţă"; "prea arzător în iubirea de Dumnezeu"; "preaînalt în contemplarea adevărurilor veşnice"; "prea zelos faţă de mântuirea oamenilor", după cum spune sfântul Bernard şi să-i spunem: Bucură-te, Iosife, bărbat drept şi plin de dar; binecuvântat eşti tu între bărbaţi şi binecuvântat este fiul tău adoptiv: Isus. Sfinte Iosife, tată purtător de grijă al lui Isus şi soţ preacurat al Sfintei Fecioare Maria, roagă-te pentru noi păcătoşii, acum şi în ceasul morţii noastre! Amin.