LITURGIE

Solemnitatea Naşterii Domnului

Fiul meu eşti tu, eu astăzi te-am născut

(Liturghia din noapte)

Liturghia acestei nopţi preasfinte a început cu îndemnul: Să ne bucurăm cu toţii în Domnul, căci Mântuitorul nostru s-a născut în lume. Astăzi a coborât din cer la noi pacea adevărată (LR).

Sfânta Biserică, având mereu privirile îndreptate spre bucuriile cereşti, îşi înalţă ruga plină de credinţă spre tronul divin: Dumnezeule, tu ai luminat această noapte preasfântă cu strălucirea lui Cristos, lumina cea adevărată. Dă-ne, te rugăm, să cunoaştem încă de pe pământ tainele luminii lui, ca să ne desfătăm cu plinătatea bucuriei lui în ceruri! (LR).

Tainele luminii lui Isus născut om între oameni ni le dezvăluie, deşi parţial, Liturgia cuvântului.

Iată-le!

În lectura I (Is 9,2-4.6-7), profetul Isaia aminteşte mai întâi de situaţia tristă a poporului israelit din exil care umbla în întuneric şi locuia la umbra morţii, adică nu mai avea învăţători şi promotori ai legii, pe de o parte, iar pe de altă parte era la cheremul stăpânitorilor păgâni gata oricând să-l dea pradă morţii.

Soarta tristă a poporului israelit este icoana întregii lumi păgâne supuse păcatului şi tiraniei Şarpelui viclean.

În partea a doua a primei lecturi, Isaia prezintă mântuirea poporului ales sub aspectul de lumină, de eliberare, ca un imn de bucurie, prezentând eliberatorul care, deşi copil, este încărcat cu toate atributele eroilor lui Israel: are înţelepciunea lui Solomon, vitejia lui David, evlavia lui Moise şi a patriarhilor; el este adevăratul Emanuel (adică Dumnezeu cu noi) (cf. MAC pag. 91). Aceasta înseamnă că poporul lui Dumnezeu nu va mai orbecăi prin întuneric, fiindcă el va fi sfătuitorul înţelept; nu va mai fi asuprit, fiindcă atotputernicia lui îi va asigura libertatea; nu-i va mai fi frică de nimicire, fiindcă el îi va fi izvorul vieţii; nu se va mai teme de războaie, fiindcă el îi va asigura pacea deplină.

În lectura a II-a (Tit 2,11-14), sfântul apostol Paul nu-i mai prejos de Isaia în descrierea lui Mesia, fiindcă profetul l-a descris în speranţă, pe când Saul i-a experimentat lumina pe drumul Damascului, ca pe o speranţă împlinită: Cine eşti tu, Doamne? Eu sunt Isus (Fap 9,4-5). Ca o lumină din Lumină, apostolul neamurilor îi descrie lui Tit, pe care l-a convertit de la păgânism şi apoi l-a pus lumină în episcopat pentru biserica din Creta, strălucirea apariţiei lui Cristos între noi ca fiind manifestarea harului lui Dumnezeu şi izvor al mântuirii. Rezumă activitatea lui Isus în lume în câteva cuvinte care cuprind toată opera mântuirii: s-a dat pe sine (morţii) pentru noi, ca să ne curăţe de toată fărădelegea. Nu în ultimul rând apostolul îi aminteşte lui Tit, dar şi nouă, de datoria recunoştinţei faţă de Dumnezeul milostivirilor: din iubire faţă de Isus, să se renunţe la orice rău; de a trăi în dreptate şi evlavie, adică în credinţă; de a aştepta venirea a doua a lui Isus într-o speranţă plină de fericire (cf. MAC pag. 92).

În sfânta Evanghelie, pe care adineaori am ascultat-o, sfântul Luca plasează mai întâi naşterea lui Isus în istorie. Lumea are nevoie şi de lumina adevărului istoric: Isus s-a născut pe vremea împăratului roman August. Apoi, pentru cei care cred în Sfintele Scripturi, prezintă împlinirea profeţiei despre săracul slujitor al lui Iahve (cf. Is 42,1; 53,11; Lam 3,1-6), care se naşte în sărăcia grajdului la Betleem şi este aşezat în iesle, ca un fel de hrană pentru vite, pentru o lume îndobitocită de patimi. Dar ceea ce este mai important în acest fragment evanghelic, este faptul că pruncul Isus este numit cu titlul pascal de Cristos-Domnul, nume care îşi va dezvălui adevărul profund prin înviere (cf. Fap 9,22; 18,5.28).

Între naşterea şi învierea lui Isus există o strânsă legătură, fiindcă Tatăl ceresc spune acelaşi adevăr pentru ambele: Fiul meu eşti tu, eu astăzi te-am născut (Ps 2,7; cf. MAC pag. 93).

În acest sens putem afirma că bucuria noastră de azi îşi va avea desăvârşirea numai prin învierea lui Isus.

Afară de sfântul Luca, evangheliştii Marcu şi Ioan n-au găsit de cuviinţă să ne dea data istorică a naşterii lui Isus. Sfântul Matei spune doar că Isus s-a născut la Betleem pe timpul regelui Irod, când au venit magii să-l caute pentru a-l adora (cf. Mt 2,1). Pentru evangheliştii Marcu şi Ioan, şi mai ales apoi pentru sfântul Paul, ceea ce interesează cel mai mult este misterul impresionant al lui Dumnezeu care se face om (cf. CBL, pag. 1130).

Asupra acestui mister impresionant să ne oprim şi noi puţin, ca să ne luminăm mult în credinţă. Adevărul profund al naşterii lui Isus n-ar fi fost în stare să-l descopere nimeni de pe pământ, de aceea îngerii singuri, reprezentând puterea şi prezenţa lui Dumnezeu printre oameni, pot rupe tăcerea de secole şi să proclame mesajul autentic - Vi s-a născut un mântuitor - şi să cânte: Mărire în cer lui Dumnezeu şi pace pe pământ oamenilor de bunăvoinţă (cf. CBL, pag. 1131).

În pruncul Isus din iesle, dumnezeirea sa în calitate de Fiu-Unic al Tatălui născut din veci în sânul său era interioară, ascunsă în firea omenească pe care şi-a asumat-o din sânul Fecioarei din Nazaret la Buna-Vestire prin puterea Duhului Sfânt.

În această noapte preasfântă, naşterea lui Isus fascinează întreaga lume creştină, şi nu numai. De ce? Fiindcă noi toţi ne naştem din sânge şi pentru moarte, dar el se naşte din curăţie şi pentru a vindeca trupurile şi sufletele, pentru a învinge moartea, pentru a regăsi chipul divin dincolo de mizerie, de măşti şi de învelişuri (cf. Olivier Clement, Puterea credinţei, Ed. Pandora, Târgovişte 1999, pag. 56).

Isus s-a întrupat şi s-a născut om între oameni ca noi să înţelegem cum omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (cf. Gen 1,27), ca prin el noi să-l găsim pe Dumnezeu în noi înşine prin puterea Duhului Sfânt. Duhul Sfânt a fost acela care a realizat unirea ipostatică dintre firea divină şi cea umană în sânul Fecioarei Maria în Persoana a doua din Preasfânta Treime. Întruparea este unică în sânul Mariei şi unică în istoria omenirii. Dar Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat ca să moară, asemenea nouă, şi să învie din morţi, ca prin trupul său glorificat şi sub acţiunea Duhului Sfânt noi să putem lua un trup ceresc. Întruparea este unică în sânul Fecioarei, dar întruparea glorioasă a lui Isus înviat capătă valenţe infinite, adică se poate întrupa glorios în fiecare fiinţă omenească prin puterea aceluia care l-a înviat din morţi, prin Duhul Sfânt (cf. Rom 8,11), asumând firea fiecărui om şi înglobând-o în firea sa umană glorificată. Acest adevăr îl demonstrează Rusaliile: în apostolii din Cenacol, şi chiar în Maica Domnului, s-a întrupat Isus înviat prin puterea Duhului Sfânt. Pentru aceasta preacurata este mamă de două ori: o dată pentru că în sânul ei feciorelnic s-a zămislit, prin adumbrirea Duhului Sfânt (cf. Lc 1,35), trupul omenesc al lui Isus, eveniment irepetabil; a doua oară pentru că în sânul ei s-a zămislit, prin puterea Duhului Sfânt în ziua de Rusalii, trupul înviat al lui Isus, datorită căruia a devenit mama trupului mistic, mama Bisericii, fiindcă în fiecare credincios este prezent Fiul pe care ea l-a născut pentru înviere. Din acest motiv fiecare poate spune cu sfântul Paul: Trăiesc eu, dar nu mai trăiesc eu, Cristos trăieşte în mine (Gal 2,20), fiindcă în mine se întrupează Cristos înviat. Dumnezeu s-a întrupat pentru ca noi să înviem şi să-l putem cunoaşte (Olivier Clement; o. c., pag. 192), fiindcă în trupul lui Cristos locuieşte toată plinătatea dumnezeirii, după cum ne învaţă sfântul Paul (Col 2,9). În felul acesta, Tatăl ceresc poate spune despre fiecare: Fiul meu eşti tu; eu astăzi te-am născut în Cristos Isus.

Aşa cum Cristos prin întrupare s-a nimicit pe sine şi a luat chipul sclavului (cf. Fil 2,7), tot aşa omul, care trăieşte învierea glorioasă a lui Cristos, trebuie să se nimicească pe sine şi să ia chipul viermelui din pământ, prin moarte, ca apoi să strălucească veşnic prin lumina lui Cristos de-a dreapta Tatălui.

Acesta este misterul naşterii Domnului care are menirea să ne umple de bucurie, oferindu-ne pacea adevărată cu Dumnezeu.

Îngenuncheaţi în faţa ieslei euharistice, noi ne mărturisim credinţa în tine, Isuse, prunc dumnezeiesc, şi îţi declarăm că numai tu singur eşti Cristos-Domnul nostru.

Îţi mulţumim că ai venit să ne îndumnezeieşti spre slava lui Dumnezeu. Amin.