LITURGIE 

Alte predici

Inapoi la cuprins El a murit pentru noi
Duminica Floriilor, 2 aprilie 2006
Lecturi: Is 50,4-7 Ps 21 Fil 2,6-11 Mc 14,1-15,47
pr. Ernest Munachi Ezeogu

În vechea liturgie, de dinainte de Conciliul Vatican II, lectura Patimilor era întâmpinată cu tăcere totală. Nu se spunea nici o predică. Chiar și expresia: "Cuvântul Domnului" era omisă. Într-o astfel de zi, simt uneori că cel mai elocvent răspuns la cuvântul lui Dumnezeu pe care l-am proclamat este tăcerea. Chiar și cea mai bună predică ar putea să ne distragă de la meditația profundă în care mulți dintre noi ne găsim la sfârșitul relatării suferințelor și morții Domnului nostru Isus Cristos. Cu toate acestea, o predică ar putea fi utilă pentru a orienta meditația noastră în direcția corectă. Altfel am putea fi ca micul Johnny care cădea la toate examenele în școala publică, până când părinții lui s-au hotărât să îl trimită la o școală catolică. La sfârșitul anului, Johnny era primul din clasă. Când părinții săi l-au întrebat ce l-a făcut să se schimbe atât de radical, Johnny le-a răspuns: "Vedeți, în momentul în care am intrat în școala cea nouă și l-am văzut pe omul acela răstignit pe cruce, am știut că cei de aici nu glumesc; așa că m-am hotărât să nu risc."

Poate că crucea l-a ajutat pe Johnny să ia note mai bune, dar este ușor de văzut că el a interpretat-o greșit. Omul de pe cruce nu se află acolo pentru a-i speria pe copii, ci pentru a le arăta cât de mult îi iubește. Nu se află acolo pentru a le arăta ce li se va întâmpla dacă nu sunt cuminți; este acolo pentru a le arăta că El a ispășit deja pedeapsa pentru păcatele lor. El nu moare pe cruce pentru ceea ce a făcut ci pentru ceea ce am făcut noi; pentru că ne iubește. El a murit pentru noi.

"El a murit pentru noi": mulți dintre noi am auzit aceste cuvinte de atâtea ori încât acum nu ne mai produc nici șocul faptului că cineva a murit pentru ceea ce am făcut noi și nici bucuria veștii bune că am fost izbăviți de moarte. Pentru ca să auzim astăzi acest mesaj din nou, ca pentru prima oară, ne-ar putea fi de ajutor povestea unui om care a murit pentru greșelile fratelui său.

Doi frați locuiau împreună. Fratele mai mare era un om cinstit, harnic și cu frică de Dumnezeu, iar cel mai tânăr era un pungaș necinstit, deținător de arme și dependent de droguri. În multe nopți fratele mai mic se întorcea târziu acasă, beat și cu o mulțime de bani, iar cel mare încerca ore în șir să îl convingă să se îndrepte și să ducă o viață decentă. Însă tânărul nu asculta. Într-o noapte a intrat în casă în fugă, cu un pistol în mână și cu hainele pătate de sânge. "Am omorât un om", a spus el. Peste câteva minute, casa era înconjurată de poliție și cei doi frați au înțeles că nu există scăpare. "Nu am vrut să îl omor", a îngăimat fratele mai mic, "nu vreau să mor". Acum poliția bătea la ușă. Celui mare i-a venit o idee. A schimbat hainele lui cu hainele pătate de sânge ale fratelui său ucigaș. Poliția l-a arestat, a fost judecat și condamnat la moarte pentru crimă. A fost omorât, iar fratele lui mai mic a trăit. A murit pentru fratele său.

Putem înțelege că această poveste despre crimă și moarte este în esență o poveste despre iubire? În mod similar, povestea suferinței și morții lui Isus pe care am ascultat-o în lectura Patimilor este în esență o poveste de iubire - iubirea lui Dumnezeu pentru noi. Cum ar trebui să răspundem la ea? Ei bine, cum v-ați aștepta să răspundă fratele mai mic la moartea fratelui său? Ne-am aștepta să răspundă cu RECUNOȘTINȚĂ. Recunoștința față de generozitatea fratelui său ar trebui să îl facă să întoarcă foaia și să nu se mai întoarcă niciodată la o viață de crimă. Ar fi cel mai nerecunoscător idiot dacă ar continua să trăiască acel fel de viață care l-a făcut pe fratele său să moară. Recunoștința ar trebui să îl facă să păstreze vie amintirea fratelui său. Nu ar trebui să treacă nici o zi în care să nu își amintească de fratele său care a murit pentru el. În fine, dacă fratele mort a avut o soție și copii, ne-am aștepta ca fratele salvat, din recunoștință, să îi iubească și să aibă grijă de ei. Ceea ce așteaptă Dumnezeu de la noi este recunoștință - suficient de puternică pentru a ne face să urâm orice fel de păcat; suficient de puternică pentru a ne face să traducem iubirea noastră pentru Dumnezeu în iubirea tuturor fiilor Lui.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire